 |
| Fotografiile mari: Bogdan Iurașcu/ Fotografiile mici: Viorel Ilișoi |
Teatrul Nottara stă să se năruie sub furtuna aplauzelor. Bravo! Bravo! Sala e în picioare. Actorii vin din nou la rampă, se înclină și se scufundă iar și iar în valul de aplauze. Apoi, beți de succes, ies pe rând prin spatele scenei. Afară îi așteaptă niște polițiști în civil. Îi urcă pe toți într-o dubă și-i duc la închisoarea Jilava. Suntem în București, în 2009. De la teatrul Nottara la închisoarea Jilava, prizonierii înfulecă în tăcere cubulețe fierbinți de București prin ferestrele mici, cu gratii, ale dubei. Luminile orașului pătrund printre zăbrele și se zbat pe fețele lor ca niște fluturi. Nu scoate nimeni o vorbă, nu se mișcă niciunul. Actorii n-au ieșit încă de sub narcoza aplauzelor.
Abia când porțile Jilavei se vor închide huruind în urma lor își vor reaminti deodată, ca sub o lovitură de baston, că ei sunt, de fapt, condamnați la închisoare și că frumoasa lor călătorie în libertate, până pe scena bucureșteană, s-a încheiat. Până peste un an, doi, zece sau douăzeci de ani, când îi va veni fiecăruia sorocul liberării din închisoare, pentru ei libertatea înseamnă doar aceste spectacole, unul sau două pe an, în afara zidurilor.
Actul I
Nimic nu e ce pare a fi
Actul întâi al acestei piese cu final trist începe cu două zile mai devreme, luni, în penitenciarul de maximă siguranță Iași.
Suntem în clubul închisorii, unde se pătrunde printr-o ușă cu multe zăvoare și cu o vizetă prin care, asemenea unui regizor discret, gardianul poate urmări de pe coridor mișcările deținuților din încăpere. În fundal e o masă pe care un condamnat ras în cap calcă niște haine. În stânga, alt deținut curăță cu aceeași migală frunzele unui cactus. Suflă peste frunzele cărnoase și le șterge delicat cu un colț de cârpă albă. Este singura plantă din încăpere. Spectatorii din primele rânduri pot vedea că, după formă și culoare, este dintr-o specie rară. Dar nu de aceea i se dă atâta atenție.
– Este făcut din săpun – spune deținutul care îngrijește cactusul.
Floarea din săpun vopsit, cu tulpină de pâine frământată cu pastă de dinți, hainele, pereții din pânză pictată, totul în această încăpere este altceva decât ceea ce pare să fie. Și așa cum se va dovedi mai departe, până și cei nouă deținuți care joacă în piesa de teatru, având de executat împreună 80 de ani de închisoare, sunt altceva, nu doar niște criminali, hoți, tâlhari, așa cum stă scris în fișele lor de penitenciar.
Trei personaje rămase fără autor
În scenă pătrunde, trântind ușa plină de zăvoare și nituri, călcând apăsat, polițistul Nicușor Grosu, un nume ușor oximoronic, având în vedere că bărbatul sare bine de suta de kilograme, are niște umeri cât dulapul și pumni cât bostanul, plini de argumente, la o adică. Pe câ e de masiv și de puternic, pe atât e de sensibil când cantă la pian sau la chitară. Este unul dintre cei opt educatori din închisoarea cu aproape o mie patru sute de deținuți. Lui i se datorează în bună măsură succesul cu care trupa de teatru a închisorii se va acoperi peste numai două zile pe scena de la Nottara.
Îl urmează la un pas – și tot timpul va sta cumva în umbra lui – Laurențiu Busuioc, celălalt polițist-educator care va însoți trupa la București, la prima ediție a Festivalului de Teatru pentru Deținuți. Spectatorii nu își pot da seama, dar e bine să afle că Nicușor și Laur sunt cumetri, nedespărțiți în închisoare sau în oraș, și că din colaborarea lor profesională va rezulta un teatru de cumetrie, cum l-ar numi un personaj principal dintr-o piesă istorică, teatru cu un succes remarcabil la publicul bucureștean. Laurențiu dă semne de răceală, se teme de gripă porcină, de aceea nu spune nimic, doar aprobă din cap de câte ori cumătrul Nicușor rostește o replică.
Pentru câteva minute își va face apariția în scenă și Marius Vulpe, tânărul director al penitenciarului din Iași. El le va strânge mâna subordonaților, le va ura succes la spectacol și nu va mai apărea decât în actul al doilea, ce se va juca a doua zi, marți, când îi va însoți pe deținuți la îmbarcarea în dubă și îi va anunța că, în drum spre București, sunt invitați la prânz la pușcăria din Focșani. Deși Vulpe nu va mai fi văzut, prezența lui se va face simțită subtil în toate momentele piesei, de la scrierea și până la reprezentarea sa, cu un răsunător succes, la teatrul Nottara.
Actorii fără nume
Unul câte unul apar de pe hol și din camera alăturată opt deținuți, actori în piesa ce se va juca la București. Lipsește doar personajul feminin, o tânără condamnată pentru omor, închisă în pavilionul femeilor și a cărei prezență nu este deocamdată necesară. Reamintim cititorilor că ne aflăm în clubul penitenciarului Iași, cu o zi înaintea plecării la festivalul de teatru, și că asistăm la pregătiri pentru plecare, nu la repetiții cu piesa, întrucât deținuții au repetat zilnic în ultimele trei luni, ca niște actori profesioniști, voluntari, și nu mai e nevoie de încă o repetiție.
Deocamdată deținuții nu își dezvăluie identitatea. Chelul calcă haine. Slăbănogul moșmondește la o pancartă pe care scrie cu litere uriașe: IAȘI. Pe cealaltă parte este desenată o femeie cu sânii goi și această imagine trebuie acoperită cu hârtie albă. Chiorul piaptănă câinele de pluș, element din recuzita piesei, și rostește către reporter, aflat de la început într-un colț al încăperii, identificabil doar după legitimația atârnată la gât:
– Când intru aici nu mă mai simt pușcăriaș.Pușcăria e dincolo de ușa aceea.
Bărbosul îndeasă ceva într-o geantă. De câteva zile deținuții își pregătesc extraordinara incursiune în lumea teatrului adevărat. Împrumută de la colegii de celulă hainele cele mai bune, dau țigări în schimbul unui spray, a unui gel de păr cu fixare îndelungată, au pus în mișcare un comerț uluitor cu obiecte a căror valoare este cu totul alta decât în lumea oamenilor liberi și și-au procurat conserve și mezeluri, și-au luat pături și cearșafuri curate și acum toate acestea sunt îndesate în genți, un morman de bagaje care îi va face pe spectatori să remarce ce avere consistentă și variată posedă deținuții în închisorile românești.
Scena vieții
Până la sfârșitul actului deținuții vor verifica de mai multe ori fiecare obiect de recuzită asigurându-se că nu lipsește nimic și că totul e în bună stare, ceea ce se va arăta inutil în actul doi, când se va constata lipsa stickului cu muzica piesei, precum și în ultimul act, când patul metalic se va rupe în timpul spectacolului, nefericită întâmplare pe care mulți spectatori au luat-o ca făcând parte din scenariu.
Totul e manufacturat în penitenciar cu multă imaginație și cu meșteșug. Ce nu se găsește în pușcărie, cum ar fi tortul sau florile, aduce întotdeauna Nicușor Grosu pe banii lui, tocmai împuținați cu zilele libere fără plată impuse de guvern, rareori făcându-se simțită prezența vreunui sponsor în bucătăria spectacolului.
Deținuții-actori urmează să joace la București în piesa “Haina de om”, scrisă de Cristian Bârsan, un deținut care a lăsat câte o piesă de teatru prin toate penitenciarele pe unde a fost închis pentru înșelăciune. Este vorba de drama lui nea Fane, un condamnat care se trezește liber, după douăzeci de ani de închisoare, într-o lume nouă, în care el nu își mai găsește locul; și vrea să se sinucidă.
În acest moment pot fi proiectate pe peretele din spatele clubului, pentru efect, răspunsurile scrise ale deținuților când educatorul Grosu i-a întrebat ce vor face când vor ieși din închisoare: “Mă voi sinucide” au răspuns patru din cei șase deținuți chestionați. O voce din off poate să recite din poezia deținutului Vasile Florea:
”Vecinul meu de pat s-a sinucis
După un an jumate-n pușcărie.
A folosit o lamă. Scurt, precis.
Dar despre-așa ceva nu prea se scrie.
Poate că între două condamnări
O fi-ntâlnit vreo fată, cine ştie…
Sub perna lui erau nişte-nsemnări
Făcute pe un petic de hârtie.
Eu le-am luat şi am citit ce-i scris:
De zeci de ori, doar un cuvânt: „Rezistă !”
Vecinul meu de pat s-a sinucis
Şi a luat cu el o taină tristă.”
Spectatorii vor vedea astfel cum se amestecă până la confuzie destinul condamnaților din penitenciar cu destinul personajelor pe care ei le joacă în piesă. Iar la final se va remarca modul lăudabil în care teatrul le-a schimbat opțiunea sinucigașă redându-le bucuria de a juca în rolul propriu, în drama care e viața lor însăși.
Actul II
Închisoarea pe roți
Marți dimineață. Centrul atenției se mută acum pe o scenă mobilă, respectiv duba care îi va duce pe actorii-pușcăriași la București. Deținuții încep să iasă din pavilionul de detenție, fiecare cu câte o piesă de decor în brațe, și în acest decor dezumanizat pare și ei niște pereți de mucava și niște mobile cu picioare de om care umblă prin curtea închisorii. În drum spre punctul de control, unde îi așteaptă duba, trec pe lângă o curte interioară îngrădită cu sârmă, unde zeci de deținuți se învârt în cerc ca să-și dezmorțească oasele. Aceștia îi petrec pe actori până la dubă cu strigăte și fluierături de invidie fiindcă urmează să iasă dintre zidurile închisorii și să vadă Capitala, unii pentru prima oară, cu femeile ei frumoase, atât de aproape, cu bulevardele ei sufocate de trafic, ceea ce îi va ține mai mult pe loc, oferindu-le un răgaz mai mare pentru a se hrăni din priviri cu felii de libertate, nemaivăzute de ani de zile. Unii aplaudă.
Deținuții stau aliniați, cu bagajele la picior. La ordin, se inșiră în coloană și intră în dubă, în compartimentul numit “sufragerie”, cu geamuri nu mai mari decât un dosar, cu zăbrele dese.
Îngerul negru
În acest moment este împinsă ușor în scenă și fata, care în piesă este femeie de serviciu în adăpostul social pentru deținuți liberați din închisoare. Lumina solară, în nuanțe roșiatice, se focalizează pe acest personaj arătând publicului o tânără de douăzeci și ceva de ani, nespus de frumoasă, o apariție neobișnuită și delicată ca un fir de păpădie crescut într-o crăpătură din zidul de beton al pușcăriei. Fata zâmbește într-un fel care face și mai greu de înțeles cum a fost posibil ca o faptură ca ea, angelică, să măcelarească un barbat cu cuțitul, pentru bani, pare-se, să-i plimbe cadavrul prin două județe, cu mașina, și să-l îngroape într-o pădure. Această nepotrivire stridentă între înfățișarea ei și fapta abominabilă, pentru care a fost condamnată la douăzeci de ani de închisoare, este menită a spori atenția pe care i-o acordă publicul spectator, atât în piesă, cât și în viața reală, oglindită cu amănunte oripilante în ziarele avide de senzațional.
Neprețuita brățară de tinichea
Fata urcă în dubă lăsând în urmă un parfum răscolitor și este închisă într-o boxă separată, de dimensiunea unui sicriu așezat vertical, cu ușa perforată la înălțimea capului, niște găurele rotunde ca în lădițele acelea de carton în care se vând puii de o zi. Ea nu arată nicio clipă, de-a lungul acestei piese, cât și în piesa din piesă, cât de adânc este trumatizată de propria ei faptă și de traiul în pușcărie. Va avea o singură scăpare, după finalul apoteotic al reprezentației de la București, când va reveni pe scenă căutându-și cu disperare brățara de tinichea pierdută în timpul spectacolului. – Nici nu știi cât valorează în penitenciar, pentru o femeie, un obiect fără nicio valoare ca această brățară!, îi va spune ea reporterului.
Toți colegii ei de trupă, bărbați cu pedepse grele pentru omor și tâlhărie, vor începe să măture scena cu palmele și în cele din urmă îi vor găsi brățara, iar fata își va recapăta zâmbetul fermecător.
Duba iese din curtea închisorii și tabloul se încheie cu poarta de fier care se închide din urmă ca o cortină, dar fără a separa clar cele două planuri ale dramei: închisoarea și teatrul .
Actul al treilea și ultimul
Dintr-o închisoare în alta
Spectatorii sunt invitați acum să pătrundă “în pârnaie la Jilava, unde zace toată pleava”, cum zice un vechi cântec de detenție, pentru a asista la ritualul crud al apelului de dimineață, prilej cu care vor cunoaște, în sfârșit, și distribuția acestei piese cu multe indicații regizorale și fără scenariu distinct.
Dar mai întâi spectatorii trebuie lămuriți că trupa de teatru a penitenciarului Iași a ajuns cu bine la București, după o călătorie fără aventuri. Actorii au renunțat la prânzul oferit de penitenciarul din Focșani pentru a ajunge mai repede la București. S-au făcut doar două opriri în câmp, pentru nevoile băieților, fără nicio emoție pentru Nicușor și Laurențiu, deși printre deținuți era și unul de la care se puteau aștepta oricând la orice, dar nu și acum când pepeleii – PPL însemnând persoană privată de libertate – își puseseră în gând, ca și cum asta le-ar fi spălat toate păcatele, să joace teatru cu adevărat, să arate lumii că sub scoarța de tâlhar sau criminal condamnat găsești, dacă zgârii un pic, un om. Și dacă li s-ar fi dat drumul să vină de capul lor la București, unul n-ar fi lipsit de la marele spectacol al vieții lor. Când au jucat piesa la Iași, la Ateneul Tătărași, un deținut recompensat cu permisie nu s-a mai întors la închisoare, dar numai pentru că s-a îmbătat criță, beția succesului, iar când s-a trezit, după vreo opt ore de la termenul limită, a venit singur la penitenciar și s-a rugat plângând să fie primit înapoi.
Ajunși în București, actorii au fost cazați la închisoarea Jilava, unde au refuzat mâncarea de la cazan, știind din folclorul penal că aici se gătește cu apă cu viermi, și au mâncat ce și-au adus de acasă, dacă se poate spune astfel. Au jucat FAZAN pe obiecte până târziu după miezul nopții, s-au simțit destul de bine ca oaspeți la Jilava, întărind aserțiunea că fiecare pușcărie are farmecul ei.
Distribuția
Acum, dimineața, îi vedem pe deținuți ieșind din celular și aliniindu-se la poartă. Un gardian le strigă numele de pe fișa de penitenciar, iar ei, ca o parolă, trebuie răspundă cu anul nașterii, fapta comisă și pedeapsa primită, procedură ce ar putea fi aspru criticată de spectatorii care cred că este inuman să reduci personalitatea unui om ajuns în pușcărie la aceste nefericite elemente biografice.
– Zota Răzvan Ionuț!, strigă polițistul.
– 1985, tâlhărie, șapte ani!, vine răspunsul de la deținutul cel mai greu de ținut în frâu, un șmecheraș de Tătărași cu urechile strânse sul, ca la Shreck, dar pentru care spectatorii de la Nottara vor arăta o simpatie deosebită și o întemeiată recunoaștere a talentului actoricesc, mai dezvoltat decât la alți infractori, care oricum au actoria în natura lor, dovedită mai ales la anchete. În piesă, el este polițistul comunitar care răspunde de adăpostul social pentru foștii deținuți.
– Cordoneanu Vasile Andrei!
E unul plin de tăieturi de lamă peste tot pe unde a putut ajunge cu mâna, toate făcute înainte de a intra la închisoare.
– De prost ce-am fost și din cauza anturajului, recunoaște el.
Numai numele VIORELA, tatuat pe braț, nu e tăiat cu lama. Joacă rolul unui băiat de bani gata, fost consumator de droguri. Când își aude numele, strigă:
Numai numele VIORELA, tatuat pe braț, nu e tăiat cu lama. Joacă rolul unui băiat de bani gata, fost consumator de droguri. Când își aude numele, strigă:
– 1986, furt, trei ani și trei luni.
Adevăratul fost consumator de droguri este Mândru Teodor, din București. A cerut să fie mutat la Iași ca să stea departe de ispită fiindcă acolo e o închisoare de săraci, poți să umbli cu biluța de heroină din celulă în celulă și n-are nimeni să-ți dea trei milioane pe ea. În piesă, el e Diavolul care-l îndeamnă pe fostul deținut să se spânzure. Răspunde:
– 1984, tentativă de omor, cinci ani!
– Păduraru Petru!
E deșiratul chior de-un ochi și cu nasul strâmb care joacă rolul unui sectant ce-și caută adepți în adăpostul social “Speranța”. Trezește hohote de râs la simpla apariție pe scenă.
–1980, furt, cinci ani.
–Arnăutu Iulian Mihai!
– 1986, tâlhărie, șapte ani.
Este unul dintre nepoții lui nea Fane.
–Mardare Andrei!
– 1985, omor, cinșpe ani.
Când a terminat liceul s-a angajat bodyguard la un magazin. Colegul lui a prins un boschetar că a furat o sticlă de Cola și l-a lovit cu piciorul. A dat și Andrei. L-au omorât, a spus instanța. Acum Andrei este un boschetar în piesa “Haina de om”. Și, în al doilea rol, îngerul care îl îndeamnă pe nea Fane să nu-și pună ștreangul de gât.
–Movileanu Mihai!
– 1984, omor, nouă ani – se aude o voce ca de copil.
Așa i se și spune: Copilu. Unde-l pui, acolo șade, nu e în stare nici să mintă. A fost prins la mijloc într-o încăierare la el în sat, a dat și el din mâini ca să iasă din înghesuială și a fost închis o dată cu toți ceilalți când cel bătut, din tabăra adversă, a murit. Îl joacă pe al doilea nepot al lui nea Fane.
Și, în sfârșit, nea Fane, deținutul respins de societate, vedeta trupei. În actele penitenciarului e strigat Vițcu Mihai Lucian. 1975, trafic de droguri, opt ani. I-au găsit drogurile în congelator.
La final este adusă și fata, din altă secție, o ține de braț o polițistă, parcă au ieșit amândouă, bune prietene, la o plimbare de plăcere pe aleile închisorii Jilava. Polițistul o strigă pe nume:
– Horeanu Mihaela Alina!
Și tot el răspunde:
– 1985, omor, douăzeci de ani.
În piesa vieții Mihaela Alina era studentă când a comis crima. În piesa din piesă e o femeie de serviciu.
Autorul, un personaj
Următoarele scene din actul final se desfășoară la teatrul Nottara. Scena este chiar scena teatrului. Un polițist înarmat stă la intrarea principală, unul la intrarea actorilor, unul la balcon și câte unul la ușile sălii. Teatrul a devenit un fel de închisoare, dar nimeni nu are de gând să evadeze. În tablou se remarcă și regizorul Florin Caracala. El i-a pregătit pe deținuții din Iași. Nu mai are nimic să le spună fiindcă numai atingerea scenei pe care joacă mari actori ai României îi face să joace și ei impecabil.
În sală sunt deținuți de la alte penitenciare, participanți și ei la festival, urmăresc cum repetă cei de la Iași. De asemenea, rude, prieteni, simpli spectatori, agenți în civil.
Acum spectatorii sunt rugați să-și întoarcă privirile spre fundul sălii, în partea dreaptă, acolo unde Cristian Bârsan, autorul piesei “Haina de om”, stă de vorbă cu reporterul. Aici sonorul trebuie ridicat puțin, încât să se poată auzi dialogul celor doi. Din discuția lor spectatorii vor înțelege că ei se cunosc din 1991, când erau colegi la săptămânalul “Timpul”, din Iași. Amândoi își amintesc cu nostalgie de un reportaj scris împreună de la Săpânța, în 1992, când primarul Toader Ștețca făcuse din comună un fel de republică maramureșeană și cum s-au documentat în condiții de război, strecurându-se printre scutieri și prin norii de gaze lacrimogene, cum apoi au fost încuiați în casă de omul la care au dormit prima noapte, fiindcă el considera că e o rușine să dormi o noapte la dânsu, apoi să te duci la altul, și cum au reușit să evadeze după câteva zile, când gazdele lor erau cu tot satul la biserică, scoțând o fereastră din țâțâni. După aceea nu s-au mai revăzut, timp de 17 ani, până la această întâlnire surporinzătoare din sala teatrului Nottara.
Ziaristul Cristian Bârsan a fost închis la Arad și la Iași pentru înșelăciune. Promitea locuri de muncă în străinătate, lua banii și dispărea. Luminile trebuie puse în așa fel pe discretul personaj din fundul sălii încât să se vadă că acum este un om liber, are un diplomat și telefon mobil. Întrebat de ce nu se duce să îi salute pe foștii camarazi de pușcărie, care acum îi joacă piesa, autorul ia diplomatul în brațe, se strânge în scaun și spune:
– Nu mă amestec cu ei.
De asemenea, se poate auzi cum Bârsan, căruia i se joacă două piese în festival, Timișoara și Iași, își strigă nemulțumirea că Administrația Națională a Penitenciarelor nu l-a invitat oficial. La sfârșitul întrevederii, dramaturgul îi întinde reporterului o carte de vizită care îl prezintă drept director la o firmă de calculatoare din București. Câteva zile mai târziu, căutându-l pe dramaturg pentru un articol despre viața lui, reporterul va constata că numărul de pe cartea de vizită nu există.
Vestiarul
Pentru scena următoare este nevoie de un ceas mare ale cărui ace să arate trecerea timpului de dimineață, de când deținuții de la Iași au fost aduși cu duba la teatru, până seara, la 8.30, când le-a venit rândul să joace. În tot acest timp ei stau într-un vestiar strâmt, cu niște șosete puse la uscat pe o ușă, fumează, spun bancuri, repetă piesa, trag cu urechea la aplauzele care răzbat din sala de spectacole, unde evoluează trupe de la late penitenciare. Polițistul gras și nebărbierit de la ușă trebuie adus puțin mai în față că să se audă replica lui memorabilă:
– Noi nu suntem emoționați de teatrul care îl joacă hoții ăștia. Dar societatea civilă e fraieră, i-auzi ce aplaudă!
Se recomandă vizionarea în paralel a tuturor încăperilor din teatru, unde au fost introduși deșinuți, pentru a se observa cum ceilalți au primit la amiază pizza și apă minerală, în timp ce ieșenilor nu li s-a dat nimic de mâncare. Organizatorii își vor recunoaște greșeala mai spre seară, aducându-le niște fursecuri. Luminile trebuie lăsate mereu aprinse pentru a fi vizibilă scena de după spectacol, când actorii taie tortul din piesă, unul adevărat, cu o bucată de carton ruptă dintr-o cutie și-l mănâncă apucând feliile cu mâna și dându-le drumul, de sus, în gură. Apoi își ling degetele. Se văd și sticlele de apă și de suc aduse de cumetrii gardieni, din banii lor.
Spectacolul
Deținuții sunt obosiți și flămânzi. Așteaptă de zece ore să intre pe scenă. Polițiștii Nicușor Grosu și Laurențiu Busuioc iau câte o pastilă de calciu-magneziu ca să mai capete puteri. Apare și Ionuț Avram, care joacă rolul Groparului. El s-a liberat de două săptămâni, dar s-a întors din civilie la foștii lui tovarăși, doar pentru acest spectacol. Ca și în piesă, de când a ieșit din închisoare nu își găsește de lucru, societatea îl respinge și în el crește încet-încet nostalgia paradisului penitenciar. Toți spun că ar mai sta încă o zi și o noapte în picioare, dacă ar fi nevoie, numai să joace pe scenă la Notarra.
Când sunt chemați, îi vedem cum aleargă pe scări și își ocupă locurile în culise. În vestiar s-au întrebat tot timpul: or fi oameni în sală? avem pentru cine juca? dacă nu iese bine? dacă ne fluieră? De parcă de reușita acestui spectacol ar fi depins libertatea lor, ar fi fost lăsați să plece de pe scenă direct acasă, de tot. Acum au răspunsul: sala e plină ochi, peste patru sute de spectatori, ca la marile spectacole care îi fac scenei de la Nottara faima de “templu al teatrului românesc” – cum zicea Andrei Mardare în vestiar. Alina Horeanu, încremenită cu mâinile la gură, ca într-o rugăciune, așteaptă gongul de început cu ochii închiși, mișcând din buze. Chiar se roagă. Băieții își scutură brațele, își lovesc un genunchi de altul și își dau palme, ca la fotbal, ca să alunge emoțiile.
Epilog
Se bate gongul. Personajele noastre se intră pe scenă și interpretează niște personaje imaginare care seamănă perfect cu oamenii din spatele personajelor noastre. De la prima replică a lui Lucian Vițcu: “Am sperat să scap de coşmarul ăsta. Șapte mii trei sute de zile şi nopți de coşmar”, sala simte că nu e teatru educativ, cu și pentru deținuți, nu teatru naiv, nu aflare-n treabă, ci teatru pur și simplu.
Cei ce au ucis, au furat sau au tâlhărit sunt aplaudați pentru oamenii în pielea cărora au intrat. Se aplaudă și la replici. Când patul metalic se rupe, deținuții improvizează pe loc și toată lumea crede că așa e scenariul. Momentul e aplaudat. Aplauzele încep înainte de finalul piesei și continuă cât fiecare deținut vine la rampă, apoi vin toți și pentru prima oară în acea zi, după alte trei spectacole, toată trupa e chemată iarăși la rampă și aplaudată furtunos, bravo, bravo, bravo! Toată sala e în picioare și aplaudă. E un triumf. Emoția întețește apluzele și desferecă lacrimi în sală. Deținuților nu le vine a crede. Se uită unii la alții mirați, parcă ei ar fi spectatorii, iar în sală s-ar juca o piesă cu figurație numeroasă, care trebuie să aplaude frenetic. Se țin de mână, strâns, și înghit în sec de emoție. Nu au avut nimic de demonstrat nimănui. Doar lor înșile. Au jucat cu suflet. Ca să plece de pe scenă și să se întoarcă în pușcărie îmbrăcați în haine de om.
2 comments
Frumos scris, surprinzator, ravasitor. Marca Viorel Ilisoi.
Bra-vo!
Minunat! Ar trebui sa fie facut un film dupa scenariul asta, l-as urmari cu siguranta!