Nicolae Ceauşescu şi-a fabricat o genealogie simbolică, cu el în vârf, venind din toţi marii domnitori români. Satul natal trebuia şi el adus la dimensiunile măreţului personaj. Dictatorul şi-a inventat un Scorniceşti pe măsură, rescriind trecutul aşezării şi silind-o să intre, nefiresc, în tiparele unui loc mitic.
Scorniceştiul trebuia să păşească, asemeni ilustrului său fiu, pe calea superlativelor absolute: să fie cea mai mare comună, cea mai bogată, cea mai îndrăgită, cea mai harnică, cea mai cea. Și a fost. Mai mult, a devenit oraş. Dar tot nu era destul. Îi mai trebuia şi o istorie milenară, din zbaterile căreia avea să se nască, într-un moment de graţie cosmică, Stejarul din Scorniceşti: „Tot ceea ce a dat mai bun poporul român“. Astfel, în timp ce buldozerele rădeau de pe pământ casele ţărăneşti, de lut, mercenari ai utopiilor rescriau trecutul localităţii: România s-a format în jurul Scorniceştiului, există organic în jurul acestei localităţi, aşa cum şi poporul stă strâns unit în jurul măreţului conducător.
Scorniceştiul văzut din cosmos
Era prea puţin, pentru Scorniceşti, o localizare pământeană, într-un judeţ oarecare din România. Trebuia să aibă prestanţă cosmică. La vremea când pentru cei mai mulţi români „satelit“ însemna doar spirtul medicinal tras prin colac şi îndoit cu apă, presa comunistă publica o imagine a Scorniceştiului văzut din satelit: un detaliu dintr-o fotografie realizată ‒ ce ironie! – de satelitul american LANDSAT, la 15 aprilie 1981. Spaţiul mioritic devenise dintr-odată prea strâmt pentru fostul sat de rachieri şi trebuia integrat în univers. De sus, Scorniceştiul „seamănă cu o creangă de stejar, cu trei ramuri (apele care-i brăzdează întinderile), răsărită ca un semn distinctiv lângă inima României“ – scrie istoricul Ion Spălăţelu în „Scorniceşti. Vatră de istorie românească“ (Ed. Albatros, Bucureşti, 1983, reeditată în 1999 la Editura „Viața Românească“ – propaganda comunistă n-are opreliști la noi).
Ceauşescu, urmaşul direct al lui Adam
În chip fatal, referinţele istorice la Scorniceşti se leagă de cartea pomenită mai sus. La colecţia de monografii a Bibliotecii Academiei Române nu se găseşte nicio altă lucrare cu acest subiect. La Biblioteca Naţională, cea mai mare din ţară, în baza electronică de date nici nu există altceva. Nici Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Olt nu deţine altă lucrare despre Scorniceşti. Bunul renume al istoricului Ion Spălăţelu nu va mai fi spălat în veci!
Cum Ceauşescu şi-a rescris orwellian biografia, e plauzibil să fi pus interdicţie pe acest subiect, lăsând monopolul doar câtorva istorici de curte, tocmai ca să-l poată re/scrie mai uşor, cu mâna unui Procopius din Cezareea, după ambiţiile şi iluziile lui: să nu fie un sat oarecare, ci unul unde, nici mai mult, nici mai puţin, s-a ivit viaţa pe pământ! ‒ două pietricele ascuţite găsite prin împrejurimi sunt date ca dovezi ale antropogenezei. Asta i-ar fi dat legitimitate dictatorului: să aibă, asemenea Mântuitorului, o descendenţă directă din Adam. De ce nu? Șirul marilor domnitori însemna prea puţin.
Cu alambicul prin istorie
Asta ar fi învăţat copiii noştri la şcoală. Că omul a apărut, pe căi darwiniste, la Scorniceşti. Că în ultima sută de mii de ani Scorniceştiul a fost locuit neîntrerupt.
Scorniceştenii, în faza de geto-daci, erau negustori de sare. Vor mai fi aflat copiii noştri că românii din Scorniceşti şi-au dat tributul de sânge la Rovine, sub steagurile lui Mircea cel Bătrân (rebotezat oficial „cel Mare“ ca să nu se facă vreo aluzie la vârsta dictatorului). E drept, nu se știe exact unde s-ar afla acest Rovine, dar se știe că erau și scorniceșteni sub steagurile domnitorului. Și acesta nu e singurul argument pentru „rolul deosebit al meleagurilor scorniceştene încă din primul secol de existenţă a ţării Româneşti“.
Sărind peste un şir de fapte de vitejie, alături de toţi glorioşii domnitori munteni, strămoşi piezişi ai lui Ceauşescu, „Proclamaţia către popor“ a lui Gheorghe Magheru, la 1848, „a avut un amplu şi puternic ecou pe meleagurile Scorniceştilor“. În 1835, după adoptarea Regulamentului Organic, pe o hartă întocmită de ruşi este consemnată localitatea, având 50 de case. Cam puţine pentru un aşa de „amplu ecou“. Puţini scorniceştenii, dar, conform catagrafiei din 1838, aveau 6.615 pruni. Nu toată recolta ajungea compot…
Procesul memorandiştilor a stârnit în comună un „vibrant ecou“ (că „amplu s-a mai spus“). Primul club socialist la sate unde să fi apărut oare? Desigur, la Scorniceşti.
Homo scornicestensis
Aşa, pas cu pas, până în zilele noastre, Scorniceştiul şi-ar fi tras din urmă trena istoriei glorioase întâlnindu-se fericit cu Scorniceştiul nou, locuit de omul de tip nou. Un om nou aparte, dintr-o rasă mai cu moţ. Pentru că scorniceşteanul are trăsături antropologice distincte ‒ înalt, blond sau brunet, bine făcut, cu ochi mari, atenţi… ‒, fiindu-i caracteristice „dragostea nemărginită pentru ţară, dârzenia, abnegaţia, spiritul revoluţionar, intuiţia politică, setea de progres“.
Scorniceştiul lui Ceauşescu are şi folclor propriu, asemănător folclorului din zonă, dar cu ceva aparte, al lui. Mai mulţi activişti culturali s-au istovit să tipărească în broşuri baladele şi doinele din Scorniceşti (nu din Olt). Elisabeta Moldoveanu şi-a dat doctoratul cu lucrarea „Folclor muzical din Scorniceşti“ (Editura Muzicală, 1980).
În realitate Scorniceştiul apare cu câteva zeci sau sute de mii de ani mai târziu decât susţineau istoricii ceauşişti, respectiv pe la 1800. În 1803 boierul Radu Scornici (de unde şi numele localităţii) îi adună într-o aşezare pe cei risipiţi prin partea locului şi primeşte încuviinţarea episcopului de Slatina să le ridice o biserică. Centrul Scorniceştiului de astăzi se află pe fosta vatră a satului Tătărăi, menţionat încă din 1778 de Friedrich Wilhelm von Bauer în lucrarea “Memoires historiques et geographiques sur la Valachie“. De aici se trage familia lui Ceauşescu, din acest sat cu bizare origini tătărăști, după cum îl arată și numele. Familia se numea de fapt Ceauşoglu („copilul slugii“ în limba tătară) și la un moment dat numele a fost românizat.
Realitatea refuză cu îndârjirea bunului-simţ Scorniceştiul proiectat, cu tot cu trecut, de mintea bolnavă a lui Ceauşescu. Soarta asta ar fi avut-o şi toată România: să fie împinsă forţat într-o utopie, chiar cu riscul distrugerii.
