Speriați de bombe

Din jurnalul unui luptător antiterorist mediocru:

„Era ușor, ce să zic. Mergeam dimineața la serviciu, ne adunam toți băieții în clubul unității și făceam o carte, puneam o muzică, frecam displayul la telefoane. Pe la 10 venea șeful și ne verifica echipamentul. Era-n regulă, că dacă nu prea-l foloseam, părea mereu scos din cutie. Pe urmă iar ne adunam în jurul mesei, mai un rummy, mai un fotbal de masă, un biliard, trecea timpul, nici nu știi cînd se termina tura și ne căram acasă.

Uneori ne scotea șeful, cu mare tămbălău, la curățenie. Era distracție mare.

Prima oară, eram tânăr pe-atunci, a trebuit să luăm un diplomat rusesc din Gara de Nord. A venit meseriașul nostru, s-a uitat înăuntru, nimic deosebit: un ceas deșteptător, pijama, trusă de bărbierit, o revistă porno, un borcan de zacuscă, tacâmuri, salam, ouă fierte, mă rog, ce-și ia la el un ins care călătorește des, posibil în interes de serviciu. N-am înțeles de ce trebuia să facem noi curățenie, că era plin de gunoieri prin zonă. Dar dacă ei n-aveau contract pentru genți diplomat, care nu intra nici la fracție umedă, nici la fracție uscată, nici la peturi, asta e, le luam noi, că nu ne picau gradele.

A doua oară ne-a scos șeful tot așa, în mare viteză, să luăm un rucsac din metrou. Iar n-am înțeles nici de ce nu făceau gunoierii treaba asta, nici de ce atâta grabă, că dacă era să fie tot ouă fierte, nu se stricau atât de repede, încât să înceapă să pută în metrou, deranjând călătorii.

Na, ce să zic, n-are rost să enumăr toate situațiile în care a trebuit să lăsăm șepticul ca să facem curățenie la diverse obiective, că e plictisitor. O sacoșă de la mall, un rucsac de la Parlament, o cutie de pantofi din autogară, o geantă dintr-o școală, un troler de la hotel, unde era plin de trolere și poate de aia ne chemau pe noi, că știam cumva pe care trebuia să-l luăm dintre toate. Cam astea erau sarcinile noastre.

La aeroport mergeam mai des, bag seamă că firma de curățenie de acolo nu ridica gunoaie care nu puteau fi luate pe făraș sau trase cu aspiratorul.

De câteva ori am mers la oameni acasă și am ridicat chestii mișto, că mai era câte un jmecher care aduna puști, pistoale, jucării din astea, și când se plictisea de ele apela la noi să debarasăm. Cel mai haios era când greșeam adresa, nimeream la vecinul și ne apucam să-i strângem caca de la pisică, schimbam nisipul în litieră, doar așa, ca să nu spună omul c-am venit degeaba la el.

Ceva mai mult de treabă aveam la sărbătorile de iarnă, când trebuia să strângem de prin magazine și de pe la cetățeni, de-acasă, ditamai cutiile cu artificii din alea meseriașe, care aruncă pe tot cerul cordele de lumină când le expodezi, poate pentru că ei nu puteau singuri, fiind cutiile așa de grele. Dar noi, vânjoși, toți unul și unul, le luam fără efort, ca pe niște cutii cu bezele, și le predam la cealaltă echipă. Nu știu ce făceau băieții cu ele, cred că le revindeau, să facă și ei un ban, după ce detonau câteva de ochii lumii, ca să se vadă că nu tolerăm asemenea deșeuri în societatea noastră preocupată de ecologie.

Ca s-o zic pe-aia dreaptă, am cam frecat menta la serviciu, cât am lucrat. Dacă aș aduna toate gențile, pungile, valizele, rucsacurile și alte căcaturi pe care le-am strâns de prin oraș, cred că le-aș putea duce singur într-un cărucior gen Carrefour. Pentru asta am acum, la 45 de ani, o pensie babană, de nici nu-mi vine a crede ce norocos am fost să prind așa serviciu.

Azi am văzut la televizor că iar a intervenit unitatea noastră să îndepărteze un rucsac părăsit într-un mall. Dom’le, ce să zic, la televizor se vede altfel. Când lucram eu pe felie, adică activ, era liniște și pace în instituțiile de unde aveam de ridicat bagaje, intram doar noi, ne făceam treaba și pa! Acum văd că e agitația de pe lume, oameni care se bulucesc pe scări, salvări, mașini de poliție, perimteru închis cu bandă, străzi întregi blocate, reporteri care-și dau cu microfoanele-n cap numai ca să prindă un loc mai în față să filmeze, să pună o întrebare. Și transmit totul într-un stil bombastic. N-au decât să se agite. Eu zic mersi că am ieșit la pensie devreme și am terminat cu plictiseala aia, mă apuc de afaceri cu băieții de la care am ridicat diverse. Ce nu înțeleg e de ce pe lângă ditamai pensia mi-au dat și grad de căpitan. Și de ce la TV se spune despre colegii mei că lucrează la SRI.  Eu mereu am crezut că sunt angajat la REBU, secția specială”.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!