Cântecul tău aduna fiarele pădurii,
încremenea vântul în giruete
deasupra templului în care
zeii aruncau semințe și pietre.
Cântecul tău răsună acum printre mașini,
peste dealuri de plastic, printre împușcături.
Mulți, prea mulți sunt cei ce spun
că rănile nu au nevoie de ploi.
Vezi și tu că e greu și absurd
când corbii trag ora mai iute
peste câmpiile sfârtecate de țipete,
peste iarba cu umerii însângerați.
Cum să mai respirăm printre atâția maci?
Ieși iarăși, Orfeu, printre noi,
cântecul tău spadă și sărut să fie
în veacul acesta de ură și surzenie.
Ridică steagul căzut al iubirii,
cu versul tău fă-l să fluture.
Dimineața să ne găsească pe toți
lustruind cu inimile
treptele templului.
Acolo vor veni oamenii să arunce semințe.
