Politicienii noștri sunt niște caricaturi

Mihai Stănescu (1939 – 2018) a fost un artist strălucitor, un om curajos, o mare conștiință în vremea când conștiințele se tranzacționau pe o funcție în partidul comunist, pe o cartelă de pâine, pe un pachet de cafea. Înarmat cu un creion, s-a luptat de unul singur cu regimentele Securității. Spunea fără frică adevărul despre lumea strâmbă în care trăiam. Îmi amintesc de o caricatură cu Turnul din Pisa, cu textul: „Și la ei ceva strâmb!”. Ce forță avea atunci un desen atât de comun, o replică atât de simplă!

Multe dintre caricaturile lui le știam, în acei ani, fără măcar să le fi văzut, că erau interzise: se povesteau. Mai ales Florentin Florescu, el însuși caricaturist, abonat la reviste de umor, îmi povestea tot felul de caricaturi de-ale lui Mihai Stănescu.

Când a apărut volumul „Acum nu e momentul”, după revoluție, în ianuarie 1990, am dat o grămadă de bani pe el. Nu se găsea. Se vindea pe sub mână. Am făcut cu greu rost, de la niște speculanți, de unul dintre cele câteva exemplare ajunse și la Botoșani. Restul se epuizaseră la o lansare bucureșteană cum n-a mai fost niciodată, cum nu va mai fi, cu mii de oameni, da, mii de oameni care vedeau atunci prima oară niște caricaturi știute pe de rost, se călcau în picioare și-și smulgeau cartea din mâini. O am și acum, o păstrez ca pe una dintre cele mai bune cărți de istorie despre comunismul românesc.

Mihai Stănescu desena aparent școlărește, deloc pe gustul artiștilor academici, dar nu era decât o amăgitoare economie de mijloace. Parcă voia să îți spună că nu desenul contează, ci mesajul ascuns. De cele mai multe ori, ascuns la vedere. Geniul lui venea din imaginație, din vervă, din ingeniozitate, din spontaneitate, dar în primul și în primul rând dintr-un amestec exploziv de inteligență și curaj. Pentru asta nu-l admirai, ci îl iubeai de-a dreptul. Iar dacă mai aveai și prilejul să-l vezi de aproape, să-i simți privirea aia albastră, șmecher-copilăroasă, naiv-scrutătoare, sigur deveneai dependent de el pe viață. 

L-am cunoscut la o expoziție, în București, după revoluție. Pur și simplu m-a magnetizat cu prezența lui atât de caldă, fără pic de infatuare, deși era la apogeul gloriei sale. De câte ori veneam prin București, treceam pe la micul lui magazin de la Sala Palatului și din toată sărăcia mea îmi cumpăram măcar un cartonaș cu o caricatură, un semn de carte, ceva ieșit din mâna maestrului. Desenând doar o linie sau cu o replică simplă, el putea schimba semnificația oricărui obiect. Era un magician.

Odată, prin toamna lui ’94, sufocat de emoție, am și schimbat câteva cuvinte cu el acolo, în fosta tutungerie de la Sala Palatului. Da, era atât de amabil. Am publicat atunci un mic interviu în „Timpul”. Îl reproduc aici însoțit, în mod nevăzut, de adâncul meu regret după acest om care mi-a luminat adolescența înlănțuită. (V. I.)

Viorel Ilișoi – Domnule Mihai Stănescu, aveți magazinul ăsta la Sala Palatului, vindeți imaginația dumnevoastră. Sunteți singurul businessman din România ale cărui afaceri depind exclusiv de simțul umorului. Prosperați? Sau altfel spus: mai are românul simțul umorului?

Mihai Stănescu – Am putea zice că aparent nu, că nu mai are, că nu se mai spun bancuri, că nu mai există așa o atmosferă veselă la diferite întruniri, ceaiuri sau petreceri, că n-au mai apărut volume de caricaturi, cum apăreau înainte – astea erau ale mele și erau interzise – , dar cred că totuși mai are, și eu am posibilitatea să simt pulsul umorului mai bine decât alții pentru că am acest mic magazin unde îmi vând produsele: caricaturi, tricouri, postere, cărți poștale, cești…

– Sunt clientul dumneavoastră de câte ori ajung prin București. Văd că ați scos cești noi. Ce se poate bea din ele?

– Din ceștile acestea se poate bea lapte, cafea și ceai. Dacă ai. Am în proiect o cană cu toarta înăuntru și pe care scrie: „Cană pentru perioada de tranziție”. Deci din astea se va putea bea ceai fierbinte.

– Asta îmi amintește de o caricatură genială, o oliță de noapte cu toarta înăuntru.

– Da, aceea era o oliță de noapte confort III. Deci spuneam că eu mi-am dat seama că lumea are totuși umor. Sunt mulți care preferă să cumpere pentru cineva un cadou mai ieftin, dar care să semnifice ceva, să aibă ceva umoristic în el, decât să cumpere îmbrăcăminte de la Stefanell sau alte chestii.

– Credeți că astea, cadourile de la magazinul dumneavoastră, pot fi un mijloc de atestare, de validare a simțului umorului? Nu-i și snobism la mijloc? Pentru mine, când ajung în Iași, e motiv de mândrie să am ceva de la Mihai Stănescu. Știți că multă lume vă consideră genial, aveți atâția și atâția admiratori… Din valurile admirației poate să iasă și snobismul.

– Obiectele pe care le vând eu sunt și pentru tineret, și pentru adulți, pentru oricine, în niciun caz pentru cei care n-au simțul umorului: șefi, buticari, parlamentari și așa mai departe. Cei cu simțul umorului revin, aduc și pe alții la magazinul meu și uite-așa trebuie să fac față la atâtea cereri. Dacă vin dintr-un soi de snobism pe care am reușit să-l creez, nu-i dau afară. Mie snobismul îmi ține de foame.

– Vă cam obligă clienții la prosperitate, nu?

– Da, mă obligă. Numai că sunt obosit de-acum. Tricourile eu le fac, le imprim eu; nu mi-am angajat ajutoare că mi-am zis că, dacă le vând, nu?, să fie făcute chiar de artist. Deci asta e cu afacerile. Dacă aș avea ceva talent de businessman, aș câștiga mai mult, dar se pare că nu am acest talent.

– Și atunci de ce ați mai intrat în afaceri?

– Am intrat ca să fac o schimbare. Cum fac americanii, de exemplu. Lor nu le pasă dacă își schimbă slujba, dacă se duc în alt oraș, își lasă mobila și casa, că o iau de la început, adică e o chestie care te menține în formă, te revitalizează.

– În volumul „Acum nu e momentul” aveți o caricatură: un turist pe un vârf ascuțit de munte, cu ranița în spate și care gândește așa, cu subînțeles: „Dacă nici ecoul nu se mai întoarce…” Dumneavoastră de ce v-ați întors?

– Eu m-am întors ca să public aici caricatura asta. M-am întors pentru că aici aveam deja mulți prieteni, aici deja mă cunoștea lumea, mă învățasem să lupt cu Ministerul Culturii, cu Securitatea, cu astea. Și e mai interesant pentru mine să stau într-un loc unde reușesc să fac niște lucruri aparent imposibile, adică să public o carte care să fie interzisă după aceea. Acolo sigur că am avut destule oferte, până acum puteam să am și eu o vilă sau o piscină, dar probabil că ăsta nu e genul meu.

– Ați fi putut spăla tricourile în piscină.

– Da, dacă s-ar fi întrerupt apa.

– Fiindcă tot ați pomenit de Ministerul Culturii: dacă ar fi să comparați cultura din România post-decembristă cu un animal, la ce animal v-ați gândi? Și dacă nu cu un animal, cu ce ați compara-o? Și de ce?

– E greu de răspuns la întrebarea asta. Pentru că, pe de o parte, cred că lumea citește mult mai mult decât înainte – au apărut cărți de astea de duzină, cărți care se vând în gară sau pe trotuare, cu aventuri, cu sexul lor cu tot, cu omoruri… Pe de altă parte, au apărut și editura Humanitas și alte edituri care scot carte bună, da, căci sunt și edituri private care scot cărți bune. Unele sunt edituri, altele private și scot ce scot. În ceea ce privește artele plastice, aici e mai grav, pentru că față de literatură, unde au apărut atâtea case de editură și unde pot să-și încerce șansa mulți scriitori tineri, la noi, la artiștii plastici, n-au apărut alte uniuni de creație la care să cotizăm și de acum e pe cale de desființare, fiindcă Ministerul Culturii nu mai are bani să comande lucrări pentru anumite festivități sau, mă rog, monumente și așa mai departe. Acum monumentele din orașe le comandă cei cu bani, primăriile sau alți sponsori, și acolo nu mai pot interveni oamenii de la uniune ca să avem monumente frumoase, reprezentative.

– Dar artiștii se pot prezenta la concurs cu proiecte, individual, nu prin uniune.

– Vă dau exemplul de la Cluj, unde a fost Avram Iancu instalat pe obelisc. Este o monstruozitate. Și din punct de vedere artistic, și proporția… totul este monstruos. Și nu numai artiștii sau oamenii cu gust spun asta. Am fost la Cluj ca să văd și eu ciudățenia aia și chiar oamenii de pe stradă sunt revoltați. Dar așa a vrut funarul primăriei, el a ales artistul, un artist român care stă în Elveția, mi se pare, și acolo așa fac monumentele, înalte, să se vadă dintre munți.

– Da, este o caricatură. Vă concurează. Dar tot n-ați făcut, până la urmă, comparația între cultură și un animal.

– Păi aș compara cultura cu un miriapod. Am eu o caricatură cu un miriapod care spune: „Ca să ieșim din această situație, trebuie să punem toți mână de la mână”. Cu mai multe picioare se poate călca în mai multe străchini.

– Văd că aveți un magazin foarte bizar inscripționat și chiar o mașină bizar inscripționată, tamponată exact pe inscripție. Ce ați scrie dumneavoastră pe firma Ministerului Culturii?

– Poate ar fi bine să transfer inscripția de la magazin, ERATA, scrisă de-a-ndoaselea. E ceva de îndreptat pe acolo. Eu nu sunt așa de în cunoștință de cauză cu ce se întâmplă la Ministerul Culturii, dar am văzut un film făcut de studenții de la ATF și era un interviu cu Ion Gheorghe, poetul, înalt funcționar în Ministerul Culturii. Și spunea așa niște enormități… Mulți din acel minister sunt la fel. Nici nu știu dacă acest minister mai are rost acum: nici n-a convins guvernul să subvenționeze mai mult cultura, nici nu a reușit să termine în timp util casa memorială a ministrului Sorescu… Acolo sunt o serie de scriitori pro-Iliescu care cu asta se ocupă: cu proiliescia, ceilalți scriitori îi contestă pe cei din conducerea ministerului, dar nu putem să facem niște aprecieri pripite, căci, cine știe, peste zece ani poate o să vedem și ceva rezultate bune.

– Întâi ați făcut afaceri ambulante cu o diligență închiriată de la studiourile Buftea, apoi ați găsit salvarea într-o… ambulanță, până la urmă vi s-a repartizat această tutungerie, căreia i-ați schimbat destinația, ceea ce este interzis de lege. Care este cea mai frumoasă amintire pe care o păstrați despre binefăcător, primarul Crin Halaicu?

– Aaa, de curând m-am întâlnit la televiziune cu el, la o emisiune în direct, Ceaiul de la ora 5. Când ne-am cunoscut, la primărie, am dus o cerere pentru un spațiu comercial și am dus și un proiect: cam cum aș vrea eu spațiul ăsta: o construcție albă, în formă de cub și legată cu o fundiță roșie, adică să semene cu un cadou. I-a plăcut așa de tare, încât le-a dat indicații subalternilor săi să-mi caute un spațiu cubic. Deci despre el nu am decât vorbe bune de spus pentru că mi-a dat acest spațiu, tutungeria, un spațiu cubic numai pe dinăuntru, deși mi-a pus condiția să păstrez profilul.

– Și nu l-ați păstrat.

– Ba da, vând tricouri numai la fumători.

– Cum vi se pare noua bancnotă de 10.000 de lei, cu Nicolae Iorga? Cum ați fi făcut-o dumneavoastră?

– E destul de roz, așa, asta e culoarea predominantă: ne sugerează bunăstarea, e o bancnotă sugestivă. Se referă la viitorul nostru. E păcat că apar așa niște bani mari și ceilalți, leul și treileiul dispar, nici n-ai cum să mai dai un leu pentru Ateneu, nu-ți mai dă rest la magazine 2, 3, 4, 5 lei. Eu aș fi făcut-o, dacă mi se dădea misiunea asta, mai mare, format A4, ca să mai poți împacheta ceva și aș fi scris, în loc de 10.000, așa: de la 500 la 10.000 de lei, ca să poată fi folosită în diverse situații.

– Vă aduce vreun beneficiu în afaceri faptul că aveți magazinul lângă locuința domnului Breban?

– Mi-ar fi adus dacă aș fi avut magazinul lângă casa lui de la Paris, că el are o casă și acolo. Nu știu unde se mai consideră exilat acuma: acolo sau aici? Totuși, e bine că magazinul se află lângă Breban, deci lângă un scriitor, și lângă locuința domnului Iosif Sava, animatorul emisiunilor de muzică de la televizor, se află lângă Sala Palatului, unde aveau loc congresele partidului. Mulți dintre cei cu nostalgia acestei săli mișună prin zonă și, după cum ați văzut, eu am lăsat un loc în gratii, am decupat gratiile ca să intre hoții și am scris pe geam că magazinul nu e prevăzut cu alarmă și din cauza asta hoții au spart magazinul de alături, care avea gratiile normale și avea și sistem de alarmă racordat la poliție, de-aia nici n-a intervenit nimeni.

– Cum se integrează în economia românească un intelectual privatizat?

– Cred că ar trebui să-i întrebați pe alții, care s-au privatizat înaintea mea, în general actori, mai mult decât artiști plastici. Ei și-au intrat mai repede în rol și au deschis prin foaiere, cafenele și florării: când au ei spectacol, florile se dau gratis.

– Ce sentimente nutriți pentru garda și administrația financiară?

– Nutresc. Dar sper să nu mă viziteze garda financiară. Și dacă mă vor vizita gardienii, când vor vedea că un poster la mine costă șapte lei, inclusiv TVA, nu-și vor mai bate capul. Probabil că de la inflația asta ei nu pot gândi decât cu sume mari. Dacă totuși vor fi niște inși insistenți, cred că-mi vor găsi nereguli, că nu prea mă descurc în hârtii cu legislația asta arhiabundentă. Am văzut magazinul de la Londra al lui Sylvester Stallone, Bruce Willis și Arnold Schwarzenegger: ei vând tricourile cu zece lire, deci vreo cincisprezece dolari, ale mele le vând cu doi, trei dolari bucata.

– Deci le faceți concurență. Mai există în lume vreun magazin cu profil asemănător cu al dumneavoastră?

– Nu. Cu același patron nu mai există. Dar am văzut în America un artist care avea un asemenea magazin.

– Și americanii cum privesc o astfel de întreprindere?

– Prin geam. Cumpără și ei, deși tricourile astea sunt mai scumpe, fiind tricouri de autor. Dar în general artiștii mai puțin cunoscuți își fac magazinele astea ca să câștige un ban. Cei cunoscuți își fac restaurante, își cumpără hoteluri…

– Dacă în locul acestui magazin de „inversiuni” ați fi făcut o editură, care ar fi fost primele cărți scoase?

– Prima dată aș fi scos albumele mele ca să nu plătesc copyright. Pe urmă aș fi scos cărți de sociologie, psihologie și așa mai departe. Apoi cărțile filozofilor noștri interziși. Și, dacă s-ar fi putut, aș fi editat, în tiraj de masă, cărți de credit.

– Cum este structurat actualul Parlament din punct de vedere intelectual?

– Păi, cum știți, sunt mulți scriitori în Parlament, unii chiar în posturi de conducere și au și ei un cuvânt de spus acolo când e vorba de votat bugetul.

– Vă mai inspiră spectrul politic?

– Aproape că nu mai ai ce caricaturiza, pentru că politicienii noștri sunt ei înșiși niște caricaturi, unele chiar foarte reușite, cum ar fi Vadim, Dumitrașcu, Păunescu. Pentru mine era mai interesant înainte de revoluție, pentru că era mai periculos, se mai supăra câte unul… Acum nu se mai supără nimeni, poți să faci ce vrei.

„Timpul” nr. 9 (13)/ septembrie 1994

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!