Nu priviți în sus, ci înăuntru

Am văzut astă-noapte filmul „Nu priviți în sus” („Don’t Look Up”), pe Netflix, și nu am dormit prea bine după aceea. Te pune pe jar.

De dimineață am citit câteva cronici, ca să-mi confrunt opiniile, și constatat o unanimitate în apreciere: film  bun (nota 7-8.5 din 10), cu actori strălucitori (Leonardo di Caprio, Jennifer Lawrence, Meryl Streep, Cate Blanchett, toți în formă excelentă, admirabili; sunt fanul tuturor), scenariu briliant, curajos, regie (Adam McKay), dialoguri inteligente, umor, ceva emoții, mă rog, tot ce trebuie în rețeta unui film bun care face și succes de casă (de acasă, mai bine spus, fiind făcut parcă anume pentru platforma Netflix valoarea și succesul nu merg mereu mână-n mână). Nu e o capodoperă de artă cinematografică, dar e fără discuție un film bun și mai ales necesar, al zilelor noastre.

Ce nu împac din părerile mele cu majoritatea cronicilor este aceea că filmul îl țintește pe Donald Trump pe de o parte și încălzirea globală pe de altă parte. Eu n-aș particulariza atât de strâns.

E vorba de doi savanți (Leonard di Caprio, Jennifer Lawrence) care descoperă o cometă uriașă ce se îndreaptă spre Pământ. Ei încearcă să avertizeze lumea de pericolul iminent, dar nimeni nu-i ia în serios, nici măcar președintele Americii (Meryl Streep).

Deși mai sunt 6 luni până la distrugerea Pământului, președintele SUA deturnează descoperirea astronomilor în interes electoral. Presa scrisă, la început interesată, abandonează subiectul fiindcă nu face rating. Ajunși la TV, la o emisiune de mare succes (nu întâmplător numită „The Daily RIP”), cei doi savanți sunt amestecați printre vedete de carton, diete, amoruri, gazdele emisiunii nu înțeleg nimic din gravitatea faptelor, le iau în bășcălie (foarte românească atitudinea lor). Prins în vârtejul celebrității, însuși astronomul Randall Mindy (di Caprio) are un moment de slăbiciune și se îndepărtează de misiunea lui umană și științifică, începe să facă reclamă pentru o firmă. Apoi revine la atitudinea inițială. Derapajul acesta îl umanizează.

Rețelele sociale încep să-i ridiculizeze pe descoperitorii cometei, ba să-i și demonizeze, pe de o parte, iar pe de altă parte apar „bule”, „secte” de fanatici care înțeleg că urmează sfârșitul lumii, însă nu fac decât să se dea cu fundul de pământ, nu întreprind nimic. O tentativă de deviere a cometei e abandonată chiar după lansarea rachetei salvatoare fiindcă bolidul conține metale rare și trebuie să fie exploatat de o mare companie care sponsorizează campaniile președintelui SUA (foarte bun Mark Rylance în rolul miliardarului).

Descoperirea cometei începe să fie speculată financiar, propagandistic, publicitar, politic, religios-escatologic, în toate felurile, și nimeni nu e preocupat de un adevăr irefutabil, susținut de cele mai luminate minți ale planetei, aceea că în scurt timp viața pământeană va dispărea sub lovitura cometei. Nimeni nu-i crede pe savanți atâta timp cât cometa nu e vizibilă pe cer. „Ce savanți? Lasă că știm noi!”, par să spună toți după ce se documentează un minut dintr-un articol de pe net.

Nu mai dau alte detalii din film, deși sunt multe de povestit, pentru că aș strica plăcerea oricărui spectator curios. Am deconspirat câte ceva doar ca să arăt că nu mi se pare corect să direcționezi mesajul filmului strict  către Trump și încălzirea globală. Metafora e prea amplă ca să vrea doar atât.

„Nu privi în sus” este un film despre noi toți, despre societatea de azi atinsă de imbecilitate, preocupată de schimbarea sexului și de corectitudinea politică (dusă până la absurd) mai mult decât de supraviețuire. Putem foarte bine să punem pandemia de Covid în locul cometei și vedem că suntem exact ca dezaxații din film.

Ce fel de oameni am ajuns? În ce fel de lume? Nu ne interesează decât adevărul nostru, murim cu el în brațe. Suntem sclavii rețelelor sociale, pungi abstracte din care respirăm un aer otrăvit, ca aurolacii. Ni se servește de peste tot exact ceea ce vrem să citim, să aflăm, să știm, iar dacă întâmplător întâlnim altă informație, diferită de meniul nostru epistemologic, o respingem cu furie oarbă (risc cu această formulare uzată, dar chiar e vorba de un fel de orbire, o cecitate indusă, universală).

Dumnezeu lipsește aproape total din poveste (abia la sfârșit se spune o rugăciune) fiindcă în lumea actuală, fărâmițată în „bule”, fiecare dintre noi este Dumnezeul propriu, nu mai e nevoie de o divinitate universală, recunoscută și oblăduitoare.

Suntem preocupați de lucruri mărunte atât de mult, încât dăm la propriu în gropi – ca specie. Ne interesează că o vedetă și-a pus silicoane, că s-a despărțit de unul dintre nenumărații parteneri, mereu penultimul, scopul vieții noastre e confortul. Gonim după celebritate, după atenție. Tânjim la lux, invidiem bunăstarea altora, vrem tot mai mult și mai mult, alergăm după produse noi, după himere, nu ne mai atinge suferința altora. Aderăm la teorii absurde, credem în conspirații stupide, ne lăsăm confiscați de părerologi de duzină, inși pe care dacă-i iei la scuturat nu curge mai nimic, aderăm fanatic la curente care ne sunt străine, îmbrățișăm ideile lor fiindcă avem nevoie să fim într-un curent, nu putem sta pe picioarele noastre, pe ideile noastre formate în ani de studiu, de experiențe personale, de acumulări și schimburi intelectuale.  Ne-am rupt de tradițiile care au format și susținut omenirea, încercăm să reinventăm totul într-o vreme când ideologiile o iau cu mult înaintea ritmului nostru de evoluție umană, nu mai ținem pasul cu propriile noastre proiecții. Este ceea ce se întâmplă, la scară individuală, în mintea unui nebun. Da, lumea noastră a înnebunit.

Filmul spune că am ajuns într-un punct de unde schelăria umanității se poate rupe. Decădem din condiția de oameni în aceea de ființe și-atât. Ne abrutizăm. Ne prostim. Ne încuiem în propriile fanatisme, însușite cu ușurință, încât nu mai vedem nici atunci când o cometă ne lovește în cap. Sau o pandemie. Sau o ideologie. Sau idiocrația. Sau războiul. Filmul e despre toate acestea și despre multe altele, nu doar despre Trump și încălzire globală.

Urmăriți filmul până la sfârșit și chiar după sfârșit, adică după ce se derulează pletoricul generic final, veți vedea încă o scenă, ceva ce ne spune că supraviețuitorii cataclismului n-au învățat nimic. Apoi stingeți televizorul și uitați-vă  în ecran ca-ntr-o oglindă: vă veți vedea pe voi așa cum sunteți acum sau cum ați putea deveni dacă nu vă extrageți urgent din nebunia generală. Nu priviți în sus, nici în lături, ci priviți în lăuntrul vostru câteva clipe. Cu sinceritate. Filmul vă dă ocazia s-o faceți și de asta e bun.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!