Lumina unui surâs

Am cumpărat mai demult, tare demult, un spray de curățat ochelarii. Mi-a ieșit o domnișoară în față, pe la Cora, și mi-a făcut pe loc o demonstrație, cu enormă persuasiune. Reieșea că posedă un produs miraculos. N-am rezistat tentației și am cumpărat unul. Deloc ieftin, mai ales că atunci lucram la ziar și aveam un salariu mizerabil. Am rupt din buzunar ca din inimă. Regretul pentru cheltuiala aia m-a urmărit multă vreme, mai ales că pe atunci nici nu purtam ochelari.

Mi-am propus să fiu mai sever cu mine însumi, să-mi controlez pornirile astea. Nu era prima oară când cumpăram, doar de dragul vânzătoarei sau din fâstâceală, un produs cu care n-avem ce face. Și de tare ce mi-am propus, la următoarea vizită în Cora mi-a ieșit iarăși în față domnișoara bună de gură, iar și-a spălat ochelarii în fața mea, iar mi-a mai băgat pe gât un spray absolut inutil. Câteva minute mai târziu m-am dus la veceu și mi-am dat două palme.

Cel de-al doilea spray i l-am dat surorii mele, deja ochelaristă, înaintea mea, și ea a fost la fel de încântată de puterile lui de curățare și lustruire. Plus efectul antistatic.

Faptul că mi-am propus să nu mă mai las sedus comercial de tânăra vânzătoare a dat până la urmă rezultate. Nu am mai cumpărat și al treilea spray. Când mai mergeam la cumpărături și fata mă agăța iar din râul de clienți care curgea pe-acolo, scoteam sprayul din buzunar și îl lăudam excesiv, o rugam să-mi mai facă o demonstrație, că mie parcă nu-mi ieșeau ochelarii la fel de curați ca la ea. Și, cu aceeași forță de convingere, ea făcea puf-puf pe lentile, scotea un șervețel de hârtie și le curăța, le făcea lună, după care mă punea să privesc în zare prin ele. Ziceam da, da, e formidabilă soluția asta, dar de fapt trăgeam cu coada ochiului la ea.

De la o vreme se prinsese și fata că, având deja două sprayuri, nu mai eram o țintă ușoară. Doar îmi zâmbea frumos, iar eu îi răspundeam, din mers, cu zâmbetul de care eram capabil pe moment, cu siguranță nu la fel de frumos.

Odată am găsit-o citind un ziar, chiar ziarul la care lucram eu atunci. Citea cu evident interes, lăsând posibilii clienți să treacă pe lângă ea. La următoarele ture de cumpărături i-am adus ziarele din ultimele zile, plus suplimentele. La schimb, ea îmi zâmbea în felul acela care te obliga să cumperi ceva de la dânsa, însă de-acum era un zâmbet curat, dezinteresat, pornit dintr-o frumoasă recunoștință pentru ziarele aduse, nu mai încerca să-mi plaseze un spray. Scotea un mersi dulce din vârful buzelor cu acea intonație irezistibilă care te făcea să cumperi nisip în Sahara. Momentul greu al cumpărăturilor necesare, când trebuia să răzuiesc de pe card rămășițe de salariu, devenise chiar plăcut datorită acelui schimb nevinovat de priviri, scurt, electric, și acelui mersi platonic. Ea îmi zâmbea, eu îi arătam sprayul: am, nu-mi mai trebuie! Dar ce-aș mai fi cumpărat!

Pe urmă m-am mutat mai la marginea orașului și am început să frecventez alt hipermarket, mai apropiat. N-am mai trecut o perioadă lungă pe la Cora. Când am revenit, absolut întâmplător, doar pentru că treceam pe-acolo și-mi era mai la îndemână să cumpăr ceva, n-am mai văzut-o pe fata cu sprayul, cea bună de gură, și abia în acel moment mi-am dat seama că, de când mă mutasem din cartier, nici nu mă mai gândisem la ea, o uitasem. Altă fată vindea la „insuliță”. Adică nu știu dacă vindea ceva, fiindcă te privea într-un fel umil, parcă te implora să cumperi prostioarele ei, iar privirea aia mai degrabă te alunga. O încasai și o târai un timp în suflet, grea, leșioasă.

Sprayul a așteptat cuminte într-un sertar, câțiva ani buni, până a devenit util pentru mine. Venise timpul să port și eu ochelari. Mi i-am tot curățat cu soluția aia: într-adevăr, foarte bună. Își făcea treaba, cum zicem noi. Când s-a terminat, m-am dus iar la Cora să-mi mai iau unul. Dar n-am mai găsit nici taraba, nici sprayul, nici pe domnișoara cu privire de cățel chinuit. Așa că am început să caut peste tot sprayul-minune. Dar nu l-am mai găsit. Am sunat și la compania distribuitoare, Eurollet, din satul Gănești (Mureș), mi-a spus o voce că „nu mai există produsul în portofoliu”. Obișnuit să-mi curăț ochelarii cu spray, am căutat produse similare și am găsit, la fel de bune, dar și la fel de scumpe, unele chiar de 50 de lei. Cam mult pentru 100 de mililitri de soluție care pe jumătate se duce în aer când pulverizezi. Și totuși dădeam cât nu făcea, fiindcă voiam să am ochelarii curați, dar, trebuie să recunosc, poate și pentru că actul sumar al curățării îmi evoca acele momente de vertij diafan când fata de la tarabă mă alegea cu privirea din mulțime și-mi trimitea peste capetele tuturor curcubeul zâmbetului ei, momentele când îi lăsam câte un ziar, iar ea zicea mersi din vârful buzelor ușor strâmbe, după care dispăream printre rafturi și, parcă anesteziat, nici nu-mi mai păsa de prețurile uriașe, uitam că eram un ziarist necăjit, care nu-și permitea decât cele mai proaste mărfuri, de obicei cele din containerul cu produse gata să expire, la jumătate de preț.

Ștergeam bine ochelarii cu fel de fel de sprayuri scumpe, comandate online, priveam prin ei în lumină și vedeam chipul acelei necunoscute. Nu știam nimic despre ea, doar numele, scris cu cariocă maro pe ecusonul de la piept: Carmina.

Am tot folosit alte sprayuri, câțiva ani, până când am renunțat la metoda asta. Era și costisitoare. Puteam obține aceleași rezultate spălând lentilele cu apă și săpun, la robinet, și ștergându-le cu un șervețel de hârtie. Cum făcea ea. Cu mâinile ei fine, care păreau că nu munciseră niciodată la altceva în afară de șters lentile.

Acum câteva zile am descoperit pe fundul unei cutii cu tot felul de mărunțișuri sprayul cumpărat cândva de la enigmatica vânzătoare de la Cora. Gol, murdar, cu eticheta îngălbenită. Cât să fi trecut de atunci? 25 de ani? Și de ce l-am păstrat? E doar un neînsemnat recipient de plastic, asemenea miilor de ambalaje de plastic de care m-am dispensat cu totală indiferență în toți acești ani. Ceva din mine, și nu știu ce anume, m-a făcut să-l pun deoparte, nu m-am îndurat să-l arunc la numeroasele dereticări prin cutia cu de toate.

Am făcut un scurt inventar în minte și mi-am dat seama că nu am multe asemenea obiecte netrebunicioase pe care să le fi păstrat, conștient sau nu, fără un motiv anume. Și că toate sunt legate cumva de anumite emoții și mai ales de timp, de trecerea lui. Toate fixează în memoria mea un moment anume. Toate îmi spun acum că am îmbătrânit și că prin ele, prin aceste chițibușuri, mă pot întoarce în trecut ca să retrăiesc o vârstă într-o clipă. Mi-am mai dat seama că toată viața, de cele mai multe ori în mod inconștient, am tot plasat în jurul meu astfel de borne. Mintea nu le găsea un rost, dar sufletul zicea: lasă-le, să fie acolo. Apoi venea o zi când nici sufletul nu mă mai îndemna să le păstrez pe unele – și atunci le aruncam, renunțam la toată încărcătura lor simbolică, la toată memoria lor. Nu mai însemnau nimic pentru mine. Semn că mă schimbam, că omul prezentului nu-l mai înțelegea pe cel de ieri și nici nu voia să-l mai știe în preajmă. La cât din mine am renunțat ca să ajung aici, la cel de acum? Dacă am abandonat uneori ce era bun și am păstrat ceva rău? Nu e nimeni să te învețe cum să te reconstruiești continuu fără să te abați de la liniile personale. Și nu înțelegi decât prea târziu câtă nevoie ai de trecut.

De ce uneori te urmărește toată viața un amănunt insignifiant, o privire, un zâmbet? Pentru că în clipa aceea ai stat cu inima deschisă. Nu  știu cum s-o spun altfel.

Am aruncat obiecte legate de munca mea, de familie (nu am în casă niciun obiect, cât de mic, un fir de ață, de la părinți), de mutări, de căderi, de reușite, de tot felul de evenimente, dar printre puținele păstrate e și acest mic, banal tub cu soluție de spălat ochelarii. Din aproape toate momentele care mi-au marcat viața, memoria a ales emoțiile și s-a debarasat de tot ce era material, meschin, ignobil. Trecutul îmi pulverizează acum în față, înviorându-mă, înfiorându-mă, amintirea unei necunoscute care mi-a vândut două sprayuri cu care nu aveam ce face.

N-am mai cumpărat sprayuri de ochelari. Nu pentru că ar fi scumpe, ci pentru că n-ar mai însemna nimic mai mult decât o soluție pentru curățat ochelarii. Am umplut sticluța asta veche cu apă și cu ceva săpun lichid, mi-am preparat singur o soluție excelentă. În fiecare dimineață îmi lustruiesc ochelarii. Văd perfect să scriu și să citesc. Dar, mai ales, văd cu ei în trecut. Văd ceva ce n-a însemnat nimic, dar iată că înseamnă acum. În bezna singurătății, în spaimele bătrâneții, un chip aproape uitat îmi trimite lumina unui surâs.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!