M-a mușcat clanța ușii de mână!
Nu râdeți chiar așa s-a întâmplat:
voiam să ies și ea, haț! m-a compostat.
Cotoroanță bătrână!
De mult îmi pusese gând rău,
ani de zile m-a pândit, nenorocita,
și când a prins la bătrânețe clipita,
a scos colții din nichelul său.
Treziți-vă, prieteni, din ignoranță,
aflați că toate clanțele au colți
și pot să te muște ca o mie de volți,
de aia se spune că-s bune de clanță.
Cum se poate-ntâmpla una ca asta? –
mă întrebam și mă uitam ca prostul
la rana adâncă, nu-nțelegeam rostul,
de ce a venit la mine năpasta.
A țâșnit sânge când m-a mușcat,
viața din mine a ieșit în afară
și atunci împreună strigară
gura și rana: De ce m-ai mușcat?
Ce rău am făcut vrând doar să ies?
Tocmai de asta, mi-a zis fără preget,
ieși prea mult și ti-am deschis o ușă în deget
ca să-ți aduc aminte să intri mai des!
A dracului de clanță firoscoasă,
obiect cu existență efemeră,
mi-a devenit pe loc consilieră:
intru de-atunci în mine ca-ntr-o casă
