Păcatul

Mă întrebi de ce sunt vasele nespălate
și dâre de sânge pe podele,
păianjenii de ce au pus
funii de tăcere la geamurile toate
și pe buzele mele.

Mă întrebi de ce dau jos de pe cer
stelele cu un deget, ca pe ecranul
telefonului când șterg pozele tale de ieri,
de ce umblu cu ochii închiși
printre ruinele zilelor ce-au fost.

Dar oare de ce, zic și eu, insomniile
flutură pe sârmă, proaspăt spălate?
Ce vânt le agită mânecile lungi,
de parcă cineva în ele s-ar zbate?

Hai, mai întreabă-mă de ce pe la colțuri
grămezi de praf s-au adunat, ca de piatră,
de unde naiba atâta praf? Ce-am scuturat?
Umbrele noastre s-au întâlnit
și fără milă s-au înfruntat.

Florile s-au uscat, pisica
a fugit înfometată,
pereții urlă sălbatic la mine, deodată,
cu gurile lor cândva albe, acum
înnegrite de fum.
Parcă n-a locuit nimeni aici, e un pustiu
de o vârstă cu noi.

Mă întrebi de ce miroase a stârv
ca-n poezia lui Baudelaire.
În șanțul adânc dintre noi
putrezește ziua de ieri.
Singura mea cămașă pare frământată
de mâinile unui sinucigaș în agonie.
Unde-s parfumurile, mă întrebi,
unde-s zăpezile de altădată.

Pentru că am găsit un măr mușcat
în amintirile tale,
lăsat acolo cu nepăsare,
ce dacă l-ar vedea cineva?

O mușcătură destul de frumoasă, aș zice,
și atât de adâncă, încât
am văzut iadul prin ea.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!