1.
Alt poem nu-ți pot mai nimerit scrie
despre trecerea ta pe sub marile porți
decât viața mea însăși, un fel de sămânță-ncolțind
în miezul umed și cald al cuvântului.
În genunchi te rog, Icar, dă-mi tu aripi,
mai sus de mine însumi să mă înalț,
mai sus de zidul de carne în care-am zidit
deopotrivă speranța și spaima,
deopotrivă-mpăcarea și revolta,
iarba și sângele deopotrivă.
Aripi îmi trebuie, mari aripi de lumină,
până dincolo de tăcere să mă înalț,
până acolo unde cuvântul ca un fruct
se coace așteptând gura flămândă.
Alt poem nu pot mai nimerit scrie decât
zborul meu cât mai sus, mai departe,
până când umerii de ceară mi se vor topi
sub soarele cald cum cald e sânul de mumă.
2.
Și deodată îți dai seama că te înrudești
cu lucrurile toate din jurul tău, neștiute,
când doar le atingi cu mâna tremurătoare
și numele lor îți vine pe buze.
Cum să le spui altfel, cine să te creadă
că tu ești chiar aerul pe care-l respiri,
chiar orașul prin care-ți plimbi zăngănind
hainele de metal? Nimeni, nimeni.
Așa rămâne lumea un timp, nenumită,
așteptând o umbră să treacă peste ape
și când foșnetul mării îți devine suflare
încet-încet te ridici cu mâna la ochi
și privești adânc în inima soarelui.
Te înrudești, prietene, îndeaproape
cu tot neînțelesul ce-ți colorează preajma
și nu știi, nu poți ști că în tine
timpul își adună laolaltă fluturii mici
cum câmpiile-și întind mâinile albe către
marele fluviu de la capătul lumii.
3.
La vârsta aceasta rănile nu dor,
ele sunt niște ochi ce prind între pleoape
jivinele nevăzute ale văzduhului
și le devorează cu foame nebună.
Atunci lumea se face mică deodată. Altfel
cum ar putea ea trece prin defileul
îngust al somnului tău? Și cum oare
în palmele tale străvezii ar putea să-ncolțească
din boabe de sticlă holde cu spicul bogat?
Da, e o vârstă, aceasta, când rănile nu dor,
când secunda, sfioasă, abia de-ți atinge trupul sublim,
când aripile tale se deschid înăuntru ca să te poarte
în zbor invers spre soarele din tine,
când înțelegi că-n lucrurile toate
e un greier tăcut ce-ți ascultă
vertebrele plesnind sub greutatea luminii.
4.
Acum eu te văd și prea bine știu că-ți par toate
făcute din carnea ta de efeb plin de sămânță,
că oasele tale tari țin lumea să nu cadă
și că forța ta împinge lumina către apus.
Văd cum scobești cu briceagul în soare,
te tăvălești în iarba înaltă râzând ca și cum
niciun cal n-ar râvni vreodată
nesfârșitele stepe ale bucuriei să-ți pască.
5.
Cu ochii la tine, nu știu ce poem aș putea scrie acum
ca să-nțelegi mai bine că zborul de fapt
nu e decât o cădere spre ceva mai înalt.
Prietene, dă-mi mâna să cădem împreună
în hăul fierbinte al unui cuvânt nespus încă,
să-i fim miezul. Numai așa vom ajunge
iar la-nceput, unde nimeni nu plânge.
(Botoșani, 1988)
