Două personaje în căutarea unui frizer

Am văzut dezastrul economic al României într-o zi de luni, pe la amiază. De fapt, atunci am început să văd realitatea, căci n-a fost o revelație instantanee, ci a venit cu țârâita, așa cum se întâmplă cam totul în țara noastră. A fost de-ajuns o după-amiază și puțin din seara acelei zile memorabile ca să înțeleg că suntem în cofă și că nu se vede o scăpare prea curând.

Așa cum se întâmplă adesea, marile revelații vin din lucruri mărunte. A pățit-o Arhimede când se îmbăia, la fel Newton, când i-a picat un măr în cap, funcționează și la oamenii simpli. La mine s-a întâmplat când am vrut să mă tund.

În acea zi de luni, pe la amiază, am ieșit cu Ion în sat, să ne aranjăm un pic la cap. Se pare că era necesar și chiar urgent, întrucât un selfie de-al nostru de pe Facebook ne alarmase prietenii. Mulți ne-au atenționat că suntem cam netunși. Buhoși – a zis unul. Lățoși – a zis altul. Inestetic – a zis o doamnă.

– Mergeți și vă tundeți azi, cel târziu mâine! Neapărat! ne-a somat prietenul Remus Radu printr-un SMS.

Remus e chel, lui îi vine ușor să trimită oamenii la tuns, ba chiar aș crede că o face cu o anume ranchiună. Dar reacția celorlalți amici virtuali – unii dintre ei purtători de plete, deci obiectivi – ne-a făcut să credem că problema e destul de serioasă. Așa că am plecat la frizerie.

Poate vă întrebați cine e Ion, ce căutam cu el într-un sat și cum de-am ajuns amândoi să necesităm intervenția urgentă a frizerului.

Ion e prietenul meu din Montréal. Ion Vasilescu. Mi-a citit reportajele pe internet, mi-a scris, ne-am împrietenit de la distanță. După câțiva ani m-a invitat la dânsul, în Canada. Întâi l-am refuzat, că așa-i frumos, trebuie să te codești un pic. Dar, pentru că el plătea și drumul, am îmbrățișat cu convingere principiul că o invitație se mai poate refuza, dar un bilet de avion, ba. Și așa am ajuns în Canada, chiar de două ori, unde mi-am făcut și alți prieteni printre români, m-am reîntâlnit cu o colegă de liceu, am lansat și o carte, am văzut Niagara, am pus sirop de arțar și-n fasole, am respirat aer american. Am scris câteva reportaje de acolo pentru ziare din România. După aceea l-am invitat eu pe Ion în România, punându-l, identic, în situația de a nu putea să refuze. A venit. Și l-am luat cu mine în peregrinările mele de ziarist independent. Să ne plimbăm, să mai vadă și el țara, să mai și scriu un reportaj-două din mers…

Trebuie să spun că Ion a plecat din România pentru că are indubitabil o figură de intelectual. În 1990, la venirea minerilor în București, asta era să-l coste viața. A încasat-o rău de la ortaci. Noroc că nu avea și barbă. A plecat fără să se mai uite înapoi. Ajuns în Canada, cei de acolo l-au întrebat ce studii are, că nu se puteau lua numai după figură.

– Am absolvit Academia de Studii Economice din București, a răspuns cu mândrie tânărul intelectual.

– Hm… a bombănit funcționarul de la Imigrări.

– Secția Comerţ! a plusat Ion.

– Hm… a făcut iar amploaiatul.

– Am fost coleg cu Varujan Vosganian.

– Hm… Ia dumneata o mătură și fă-o fericită. Începe-ți astfel viața în libertate!

Când ajungeai în Canada, că erai medic sau aviator, avocat sau chimist, întâi ți se punea o mătură în mână. O cârpă, un teu. Începeai de jos, apoi urcai cât puteai de sus, că nu te împiedica nimeni. Poate și acum e la fel. Sistemul e făcut să lase valorile să ajungă la vârf.

Ion n-a vrut la mătură, a ales să livreze pizza. Canada fiind așa de mare, a livra pizza e un mod de-a cunoaște țara om cu om, în profunzime. În Montréal a mai făcut o facultate, în limba franceză, Relații internaționale. Dar tot la pizza a rămas. N-a vrut el altceva.

– Cred că nici dacă aș câștiga milioane la loto, zice amicul meu, n-aș renunța la munca asta. Doar că aș livra cu limuzină și cu șofer.

Consider și eu că a le duce pizza oamenilor la ușă este o meserie frumoasă. Spun asta pentru că în fiecare zi, cât am stat la el, Ion îmi aducea câte o pizza XXL. Fierbinte. Sunt subiectiv, știu, dar ia încercați voi să fiți obiectivi având în față o ditamai pizza cu de toate de la cea mai bună pizzerie de pe toată lungimea fluviului Saint Laurent.

În acești aproape 30 de ani de când a plecat din țară, Ion a mai revenit doar pentru – puse cap la cap – șase săptămâni. Deci habar n-avea ce s-a întâmplat cu adevărat în România în tot acest timp. Mulți, mulți ani pentru o viață de om. Știa el câte ceva de pe site-urile românești pe care le citea, dar nu știa și adevărurile din cele pe care nu le citea. O fărâmă de adevăr te poate face să crezi că știi totul. De aceea m-am bucurat să-l iau cu mine pe teren, să-i arăt țara natală timp de o lună de zile, într-un circuit de documentare de peste 4.000 de kilometri. S-a bucurat și el.

Eram pe la jumătatea acestei călătoriei când s-au scandalizat amicii de lațele noastre și ne-au trimis la frizerie. În comuna Mihăileni din județul Botoșani, la granița cu Ucraina. Părul ne crescuse destul de mult de la plecarea din București, iar rărimea nu compensa deloc lungimea: se vedea, într-adevăr, urât. Trebuia să facem ceva cu capetele noastre!

Pe la amiază, așadar, adică imediat după micul-dejun, căci atât durează mâncatul la Ion – de-aia nici nu-și schimbă meseria: n-ar avea timp să spargă fiecare moleculă din bolul alimentar –, plecăm în sat să ne tundem.

Ajungem repede cu mașina în centrul Mihăilenilor, unde sunt concentrate instituțiile locale importante: birtul, frizeria, biserica, primăria, școala, căminul cultural, stația de autobuz, spălătoria de mașini.

O pace bucolică domnește peste acest perimetru vital, inima localității. Doar la birt e ceva agitație. Tocmai iese, cu câteva beri la subsuoară, preotul satului. E în civil, are voie. E şi el om. A fost cercetat și pentru trafic de țigări, dar asta e ceva obișnuit într-un sat de graniță, unde ar fi chiar rușinos să nu ai în cazier câteva baxuri. În urma lui, câțiva tineri comentează cu figuri vesele. Sunt toți în salopete pline de praf, muncitori în pauza de prânz. Și, decât să piardă timpul cu mâncatul, cum face Ion, mai bine se hrănesc rapid cu bere. Lucrează toți la casele consătenilor plecați în străinătate. Construiesc case mari, în care nu va sta nimeni, pe lângă casele mici în care nu mai stă nimeni.

Satul e depopulat, îmbătrânit, trist. N-a mai rămas nimic din gloria de odinioară a Mihăileniului, care era cea mai mare vamă de uscat a Moldovei. Granița se vede și acum − pârâul Molnița. Marele imperiu se termina brusc în grădină la moș Ion. Pe aici treceau turmele de vite și de oi către Imperiul Austro-Ungar și spre restul Europei, convoaie de care cu grâne, fructe, vin, sare. Erau nu mai puțin de 17 frizerii în Mihăileni, pe lângă multe birturi, hanuri, dughene, măcelării, tocilării, cojocării, depozite, ateliere de tot felul.

Când Mihail Vodă Sturza a înființat târgul, botezându-l după numele său, a dat și o lege care spunea că nu te puteai așeza în Mihăileni decât dacă erai cetățean străin și probai că ai destui bani ca să deschizi o afacere. Pe la începutul secolului XX, populația târgului voievodal ajunsese la peste cinci mii de oameni, mai mult evrei. Acum nici două mii nu mai sunt – și niciun evreu. Și nici aceia două mii nu mai sunt toți în sat, ci risipiți prin Europa.

Un bloc părăsit, chiar în mijlocul satului, urlă mut la cer cu ferestrele lui negre, fără geamuri. Ceva mai încolo e frizeria.

Frizeria din Mihăileni e un chioșc lângă alt chioșc, de pâine, aflat și el lâ

ngă alt chioșc, de nu știu ce. Economia locală se ține pe o coloană alcătuită din aceste vertebre: chioșcurile.

Intrăm cu hotărâre în chioșc, nerăbdători să ne lăsăm coamele acolo. Ca să nu mai sară prietenii cu gura pe noi, să nu mai latre câinii în nordul țării, pe unde mai aveam de umblat.

Înăuntru, înghesuială ca la tigăi în mall, n-ai loc să arunci un ac. Un ac de păr, desigur. Numai femei. Stau toate la rând, câteva pe scăunele, celelalte − în picioare. La apariția noastră, dublă și masculină, se face pentru o clipă liniște. Numai foarfecele frizeriței continuă să clănțănească, țaca-țaca, tăind voinicește prin hălăciuga de păr a unei doamne.

– Tundeți și bărbați? întreb.

– Tundem, tundem, răspunde frizerița, dând cu piciorul într-un morman de păr de toate culorile.

– Și canadieni?

– Spanioli, francezi, austrieci, englezi, tundem tot. Dar trebuie să mai așteptați două ore până vă vine rândul.

O preconcepție a orășenilor este că la frizeriile rurale nu se stă la rând: cum intri, cum te face! Căci, zic orășenii, țăranii nu se prea tund, nu se îngrijesc de aspectul lor, deci nu e îmbulzeală la frizer. Da’ de unde! Iată că, în Mihăileni, unde pare că nimic nu se întâmplă, femeile, cel puțin, se tund de se dărâmă chioșcul, lucrează intens la aspectul lor. Ce aspect rezultă, asta e altă poveste. Se vede foarte bine în pozele de pe Facebook, unde doamnele își exhibă look-ul.

Ca să nu pierdem timpul așteptându-ne rândul, dăm mașina la spălat. Florin, spălătorul de mașini, n-are alți clienți, așa că își exersează priceperea și migala pe micuța noastră Corsa. Trece o oră până e gata mașina, ruptă din soare, dar la frizerie tot mai e coadă.

– Hai să mergem la Dorohoi, îi zic lui Ion. E la doar 20 de kilometri de-aici. E oraș, are frizerii, ne tundem acolo. Nu se poate să nu găsim una. Ce să mai pierdem vremea aici? În plus, vezi și casa memorială a lui Enescu, te hrănești cultural. Când eram elev la casa de copii din Trușești, ne duceau mereu la muzeul din Dorohoi – unde altundeva să ne ducă? –, de știam și notele din partitura de pe pian. Deci pot să-ți fiu și ghid. Poate scriu un articolaș. La întoarcere ocolim prin Liveni, vezi și-acolo o casă de-a lui Enescu. Pe-asta din Mihăileni ai văzut-o deja. Trei case numai în zona asta. Dacă dădea și meditații, ca președintele Iohannis, avea șase. Îți dai seama?

Ne urcăm în mașină și o luăm la deal, spre Dorohoi. Mașina sclipește. Însă numai până la marginea satului. Cum ajungem sus, la vechiul cimitir evreiesc − cel mai mare cimitir evreiesc rural din Europa −, începe ploaia. Pământul adus de căruțe pe asfalt se moaie și se urcă pe mașină, de o face de comandă, cum se spune. Mergem așa, cu scroafa duduind, până în Dorohoi.

– La naiba! strig nervos când intrăm în oraș. La naiba, azi e luni, Ioane, și lunea muzeele sunt închise peste tot. Acum mi-am amintit. O să rămâi cu o singură casă Enescu, aia din Mihăileni. Nu mai mergem și prin Liveni.

– Va trebui să mă suporți așa, incult. Dar măcar ne tundem, nu? Să arătăm și noi ca băieții.

Ion are 62 de ani, eu 50. Dar da, dacă ne tundem, vom arăta ca băieții. Nimic mai simplu.

Nu cunosc Dorohoiul, habar n-am pe unde ar putea fi o frizerie. O iau la întâmplare prin târgul prăfuit, altădată înfloritor, pe unde mă duce roata, convins că Dumnezeul băieților frumoși, de orice vârstă ar fi ei, ne va scoate în cale o frizerie. Ar conduce și Ion, dar nu poate, ca vegetarian și iubitor de câini, să calce peste maidanezii striviți pe asfalt. S-a îngrozit cât de mulți a văzut în călătoria noastră. România e o imensă măcelărie de câini. Bine, ar mai fi și faptul că permisul lui din Québec nu u e valabil în România.

Vede Ion o frizerie pe dreapta, dar e închisă. Ochesc și eu una pe stânga, dar şi asta e închisă. Ce naiba, nu se mai tunde nimeni în Dorohoi? Se duc toți la Mihăileni?

Case, blocuri, gropi în asfalt, pomi, dorohoience, gata, s-a terminat orașul. Ne trezim în partea opusă, spre Darabani. Și frizerie tot n-am găsit. Să nu zic și de muzeul închis…

– Dorohoiul s-a dovedit dușmănos cu frumusețea noastră, Ioane. Decât să mai horhăim prin târgul ăsta calic, eu zic să mergem mai departe, la Darabani. Ne plimbăm, că tot e luni și nu putem vizita muzee, îți spun și o poveste frumoasă, ce legătură există între Bismarck și Darabani.

Ion face ochii mari. E curios să audă povestea. Cum e curios să vadă cât mai mult din țară, orice. N-a văzut mai nimic înainte de a pleca în Canada, doar litoralul și o stațiune balneo, Bălțătești. Jegoasă rău. De altfel, toate amintirile lui de călătorie încep invariabil așa: „Când am fost eu în Bălțătești…”

Trecem prin sate pustii, printre câmpuri cultivate gospodărește. Nici țipenie de om cale de kilometri întregi, de parcă extratereștrii ar fi venit să lucreze ogoarele. Nici o palmă de pământ nu e lăsată pârloagă. Păpușoii, răsărita, soia – încep toate din prispa cerului și vin până la linia asfaltului.

– Amărâtul ăsta de Darabani − încep eu când ne apropiem de oraș − a fost cândva celebru în Europa. Evreii primiseră aici drept de comerț liber, fără taxe, pe 25 de ani. Ca să se dezvolte târgul. Termenul ăsta a expirat pe la 1876, dacă nu mă înșel. Cam la momentul expirării, când spiritele în târg erau încinse, fiindcă evreii voiau prelungirea scutirilor, dar românii nu, iaca un evreu îi trage o palmă unui țăran fiindcă nu-i plătise la timp o datorie. Trosc! Vasile Frunzuc îl chema pe țăran. Și de-aici a început scandalul. Voi proces, voi reparație! Procesul începe la Darabani, apoi se mută la Dorohoi. Se judeca palma aia dată țăranului, dar totodată era contestat și dreptul evreilor de a mai folosi vadul comercial. Dintr-un proces banal de lovire, de-acum se ajunsese la antisemitism, chestii de-astea. Dosarul avea 11 volume și cuprindea 163 de martori. Proces, nu glumă! Erau pline hanurile de reporteri din toată Europa veniți să transmită despre procesul antisemit din Dorohoi – și poate că unii dintre ei chiar s-au tuns aici. Eminescu, Hasdeu, mulți alții, au scris și ei despre procesul ăsta. Titu Maiorescu era avocatul evreilor. George Cimara îi reprezenta pe românii din Darabani.

– Și ce treabă avea Bismarck?

– Păi începuse Tratatul de Pace de la Berlin, din 1878. Acolo li s-au mai tăiat rușilor ghearele, că înhățaseră cam prea mult la Pacea de la San Stefano, după războiul ruso-turc, iar nouă ne-a fost recunoscută independența. Îți dai seama? La Berlin, taica Bismarck conducea tratativele, le cam spunea băieților ce și cum să voteze, cum face Merkel acum. Și Bismarck ăsta, când venea vorba despre independența României, îi zicea lui Kogălniceanu: „Bine, bine, dar la Darabani ce se întâmplă, ce faceți voi acolo, la Darabani?”

– Sunt curios cum pronunța Bismarck: Darabani sau Dărăbani? – mă întrerupe Ion.

– Cumva, de chestiunea evreiască de la Darabani depindea independența României. Kogălniceanu i-a explicat frumos: „Herr Bismarck, stai liniștit, că acolo nu e antisemitism, cum scriu gazetele voastre, e un proces civil, se va judeca după legile țării”. Și s-a judecat. Judecătorii de la Curtea cu Juri din Dorohoi le-au dat dreptate românilor. Aveau curte cu juri, cred că aveau și frizerii.

Tot vorbind, am și ieșit din Darabani. Nici nu ne-am dat seama că am traversat un oraș. Nu e nevoie să spui povești lungi ca să traversezi Darabaniul. Îl faci și cu un text scurt, de Daniil Harms, în viteza a treia, ori cu câteva strofe. Când ieși cu botul mașinii din Darabani, fumul încă se mai simte în capătul celălalt.

– Dacă ne întoarcem, nu ne merge bine, îi zic lui Ion. Am eu superstiția asta. Hai să-i dăm înainte. La 25 de kilometri de aici, pe malul Prutului, am un frate. E mai mic decât mine, dar e deja la pensie, că a fost polițist de frontieră. Păzea gâștele să nu treacă în Basarabia. Stă în Rediu. Iaca o să ne tundem în Rediu. Adevărații băieți frumoși se tund în sate îndepărtate.

Îl sun pe frate-meu, îl anunț din scurt că vin cu un prieten din Canada. Îl găsim la poartă, pus la costum, de parcă ar veni comisia de înfrățire dintre Laval și Rediu. Laval e oraşul unde stă Ion, la nord de Montréal. E înfrățit cu Botoșaniul – și, vorba aia, unde merge municipiul, mai merge și-un sat.

Nu, nu vrem să intrăm în casă, nu vrem nici cafea, nici mâncare, nici apă, vrem să ne tundem! Urgent! Frate-meu ne privește neîncrezător.

– Ați venit o sută de kilometri, de la Mihăileni, doar ca să vă tundeți aici?

– Da, răspundem amândoi, cu aerul cel mai firesc. Dacă pe-o sută de kilometri n-am găsit frizerie…

– Păi noi n-avem frizerie în sat!

– Cum așa, Dane? Ce sat e ăla fără frizerie? Tu unde te tunzi?

– La cap! răspunde el, cu umorul lui de cazarmă.

– Hai, nu mă lua cu de-astea, că sunt cam netuns și nu țin la glumă.

– La Botoșani mă tund. Când am treabă pe-acolo, trec și pe la frizer.

– Dar consătenii tăi unde se tund?

– Nu știu. Se tund între ei. Și pe mine mă mai tunde nevastă-mea.

– Dar la comună, în Rădăuți-Prut, n-aveți frizerie?

– Cum să n-avem? Doar e comună.

– Păi hai acolo, ce mai stăm? Ce mai contează câțiva kilometri?

– Avem frizerie, dar n-avem frizer. A murit. Și altul nu s-a mai găsit.

– Cum, frate, în partea asta de țară care i-a dat pe Eminescu, pe Iorga, pe Enescu, pe Antipa…

– Pe Viorel Ilișoi, șoptește Ion, înghițindu-și râsul.

– … nu se găsește un frizer în nordul Moldovei? Se rup pereții facultăților particulare când vin absolvenții după diplome, toți sunt psihologi, filologi, sociologi, căcologi, ce naiba or mai fi, și unul nu s-a făcut frizer?

– Dar nu numai frizer n-avem. Niciun fel de meseriaș nu găsești. Dai cu tunul și nu găsești. S-a stricat o priză, s-a spart o țeavă, vrei să repari un tractor, ceva, trebuie să aduci meseriaș de la Botoșani. Toți ăia de știau să facă ceva au plecat în străinătate. Cine a mai rămas nu-ți vine într-un sat amărât, se ține mai pe la oraș, unde are comenzi. Dacă totuși vrea unul să repare ceva, trebuie să te ferești de el, că sigur e un cârpaci și mai rău strică. Dacă era bun, era în străinătate.

Ascultându-l pe frate-meu, îmi amintesc că și verișoara mea din Bogdănești, care e ciobăniță, cu 500 de oi și 50 de porci, mi s-a plâns că nu găsește un cioban. Hai, nu găsești un frizer, că trebuie oleacă de mână, de ochi, de talent, dar nici măcar un analfabet care să mâne oaia din spate?

– Uite că nu găsesc, mi s-a plâns Gabi, ciobănița (are și nume potrivit, cu sclipiri literare: Baltag!). Le dai salariu, trei mese pe zi, zilnic băutură, două pachete de țigări, carne de porc, brânză, dar nu vrea nimeni. Nu mai avem nici ciobani, darmite meseriași calificați.

Acum îmi dau seama că, de o vreme încoace, mă cam sună prietenii și întreabă: nu știi un doctor bun? n-ai pe cineva să-mi zugrăvească? știi vreun mecanic? tapițer? mai repară cineva umbrele? nu găsesc pe cineva să-mi mute chiuveta mai încolo…

Mă uit la Ion. Părul îi face cârlionți pe după urechi și la ceafă. Clar, nu e frumos așa. Când am fost eu la el, în Canada, m-a dus la o rusoaică şi m-a tuns aia frumos, am primit like-uri pe Facebook de nu mai știam ce să fac cu ele. 20 de dolari canadieni a costat, dar a meritat. Se pricepea rusoaica…

Deodată, inspirația îmi luminează ochii umbriți de bretonul hirsut.

– Ia stai așa! Păi noi suntem aici la granița cu Basarabia, nu? Și tu ai fost grănicer aici, frate, cunoști! Nu putem trece în Basarabia să ne tundem?

– Ba da! În Lipcani. Doar trecem Prutul și gata. N-avem nici doi kilometri până acolo.

– Păi atunci hai să mergem în Basarabia să ne tundem! Adevărații băieți se tund în țări străine, nu? Și, cu ocazia asta, vede și Ion al nostru Basarabia.

– Români, vă ordon: treceți Prutul! strigă Ion, entuziasmat de ideea de a ieși iar din țară.

Cu o zi înainte îi arătasem Cernăuțiul, în Ucraina. Fost oraș românesc, frumos și trist. Acum urma să trecem în Basarabia. Venise să vadă o țară și iată că vedea trei… Două rupte din țara mare…

Trecem de vama română. Ion își privește cu emoție ștampila de pe pașaportul canadian.

– Ia uite, remarcă el, grănicerii noștri au pus ștampila de ieșire din România fix pe pagina asta pe care scrie PLEASE, DO NOT STAMP HERE!

– Dacă scria în rusește, înțelegeau și ei, zice Dănuț, frate-meu.

Trecem Prutul. Dănuț îl trece aproape zilnic. Face piața în Lipcani, „la ruși”, cum zic ei pe-aici. Și eu l-am trecut de nu știu câte ori: pe la Stânca, pe la Sculeni, pe la Albița, pe la Giurgiulești… Ion ajunge pentru prima oară din Moldova noastră în fosta noastră Moldovă. Stă pe bancheta din spate acum, dar îi simt încordarea, îi văd cu coada ochiului mâinile încleștate pe spătarul din față.

Emoția lui ni se transmite și nouă. Merg mai încet, ca să vadă Ion Prutul târându-se pe sub podul de piatră. Nu zicem nimic. Parcă nici motorul nu se mai aude. E o liniște de sfârșit de țară.

Grănicerii moldoveni ne primesc zâmbind.

– Actili!

Dau buletinul, talonul mașinii, cartea verde… Soldatul răsucește asigurarea pe-o parte și pe alta, o privește în lumina soarelui și zice:

– Iaca că nu puteți ca să trecéți.

– Cum așa?

– Cartea voastră verde nu e verde.

– Cum adică?

– Uite, nu e verde, e albă și neagră. Și trebuie pentru ca să fie verde.

Am înțeles care e problema. Îi explic grănicerului că am cumpărat asigurarea online și am printat-o alb-negru, de aceea nu e verde cartea verde, dar scrie pe ea că e valabilă și în Republica Moldova: asta contează!

– Trebuie să fie verde.

– O colorez eu acum. O frec cu niște patlagină, zic jumătate în glumă, jumătate cu furie. Dacă știam, o printam color.

– Nu, eu vreau original, cu filigramă, cu ștampilă umedă…

– Dă-o-ncoa, că ți-o umezesc de nu se mai vede nimic.

Soldatul râde, dar face semn că nu putem trece.

Îi spun că, numai cu o zi înainte am putut intra în Ucraina cu exact aceeași asigurare, și doar cu Ucraina nu ne avem chiar așa de bine, pe când cu basarabenii suntem ca frații, nu?

– Înțeleg, dar… Eu decât vă rog să vă înturnați la România.

– Dar uite, zic, crezând că am găsit soluția, asigurarea asta are un cod QR.

– Ce are? se miră grănicerul.

– Cod QR. Îl scanezi și vezi acolo toate informațiile, vezi că e valabilă.

– Dar cu ce s-o scanăm?

– Cu telefonul!

– Telefon? Scanat? – râde soldatul. Măi, noi aicea suntem în Moldova, măi! Și îmi arată un telefon Nokia cu taste, mic și negru, pe care îl ține în mână ca pe-un bondar.

Ce să facem? Ne întoarcem în România. Netunși. Furioși.

– Cam scurtă vizita la frații noștri! râd grănicerii din Rădăuți-Prut când ne văd înapoi după numai câteva minute.

Ion mai capătă o ștampilă pe pașaport, de intrare în țară, tot pe pagina care nu trebuie ștampilată.

– Acum, zice el, am ștampilă că am ieșit din România, am ștampilă m-am întors în România, dar nu reiese unde am fost. Ca și cum România ar fi capătul lumii și de aici nu ai unde te duce mai departe. Deschizi ușa, te uiți în vidul cosmic și o-nchizi la loc. Va trebui să dau niște explicații poliției de frontieră când ajung în Canada.

Ajunși înapoi în Rădăuți-Prut, întrebăm din om în om: dom’le, care știe să tundă pe-aici, prin sat, că am auzit că vă tundeți între voi? Ăla nu, ăla nu, iaca nu tunde nimeni. Și asta se vede pe capul celor câtorva săteni care intră și ies de la cârciumă.

Din vorbă în vorbă, din om în om, aflăm că ar exista o frizerie deschisă de curând, dar nu în comuna lor, ci mai departe, în Miorcani. O frizerie făcută cu fonduri europene!

– Miorcani? am sărit eu înviorat de speranță. Să mergem! Ce mai contează 20 de kilometri? La Miorcani, Ioane, ai să vezi conacul lui Ion Pillat. Nu scapi tu așa ușor de cultură în județul Botoșani!

Pornim tustrei spre frizeria din Miorcani.

Fondurile europene mă făceau să mă gândesc la o hală imensă, în care țăranii din lungul Prutului sunt aduși în coloane și tunși automat cu niște mașinării sofisticate, apoi niște țâșnitori îi parfumează la ieșire. Dar e tot un chioșc, unitatea de bază a economiei românești, mai mic decât cel din Mihăileni, în curtea unei case.

Scrie pe ușă că se deschide la 4. E fără zece. Mai stăm de vorbă, glumim pe seama vegetarianismului lui Ion, vedem și conacul Pillaților, din drum, deplângem halul în care au ajuns serviciile în România, în timp ce Serviciile prosperă. Să nu găsești tu frizer într-un colț de țară!

Se face 4 și jumătate, dar frizeria tot nu s-a deschis.

Un trecător ne spune să strigăm, că frizerița e în casă. Și strigăm. Urlăm. Claxonăm. În sfârșit, din casă iese o tânără.

– Da’ ci țâpaț așă?

– Vrem să ne tundem.

– Șî trebui sî țâpaț?

– Ca să ne auziți, să deschideți frizeria. Scrie acolo că se deschide la 4.

– Șî şi dacî scríi?

– Noi de-aia am așteptat, că ne-am luat după programul afișat.

– Iaca nu dischid, ghini? Ia chișcați-o di la poarta mé!

– Dacă ați luat fonduri europene, nu găseați pe-acolo și niște maniere europene?

Tipa se enervează și intră în casă trântind ușa cu toată vlaga ei de femeie vânjoasă, de la pământ, gata-gata să dărâme chioșcul european.

Frate-meu începe să râdă. El e tuns, ce-i pasă? Sau, de la atâta militărie, nici nu-i crește părul mai mult de cât prevede regulamentul.

– Eu zic să încercăm și în Manoleasa, vine Dănuț cu ideea. Vorbesc serios.

Mă uit lung la el. Chiar vorbește serios. Acuma, îmi zic, ce mai contează încă vreo 20 de kilometri dus-întors? Vorba aia: ori ne tundem, ori nu ne mai tundem! Dar fiindcă e târziu și nu mai avem timp de încercări, sun un fost coleg de școală din Manoleasa. Nu mai stă acolo, dar o fi știind el care e treaba prin sat: se tund oamenii sau nu se tund?

Colegul îmi zice că nu e sigur dacă există frizerie în Manoleasa, fie și un frizer fără frizerie, un freelancer al cosmeticii. Mai bine să nu riscăm.

Fața mea descumpănită îl îngrijorează pe Dănuț. Zice să dăm o fugă până la Săveni, că e oraș, sigur găsim frizerie. 40 de kilometri dus, 40 întors, dar măcar ne ferchezuim.

– Pân-ajungem noi acolo, se închid și cârciumile, nu doar frizeriile, pufnesc eu nervos. Săveniul ăsta e un sat mai mare, oamenii se culcă devreme. Mai bine sun eu pe cineva din Galați, care știe pe cineva din Ungureni, și poate găsim un meseriaș în Ungureni, că e mai aproape. Ce zici?

– Păi așa, mai bine o calci mai tare, plusează Dănuț, și mergem la Bogdănești, la verișoara Gabi. Dacă tunde ea 500 de oi, s-o pricepe să tundă și doi berbeci!

Iar Dănuț ăsta, cu umorul lui de cazarmă!

Stăm în drum și căutăm soluții. Stabilim că cel mai bine e să mergem înapoi în Rediu, la Dănuț, să așteptăm până vine nevastă-sa de la serviciu și să mergem iar în Basarabia, cu mașina lor. Că ei au carte verde foarte verde și umedă.

Spre norocul nostru, cumnata Mihaela tocmai intră în curte când ajungem noi. Sărim toți în mașina ei și o întoarcem spre Rădăuți-Prut, apoi spre Lipcani, peste Prut.

– Iar trecem Prutul, Ioane!

– Dacă-i ordin, cu plăcere!

– Începem să semănăm cu ăia din Stan și Bran care își iau juma’ de oră rămas bun, bye-bye, și când în sfârșit pleacă, mașina nimerește într-o groapă adâncă, plină cu apă.

Grănicerii români, foștii colegi ai lui Dănuț, ne întâmpină cu o politețe exagerată, își dau coate.

– Iar la frații noștri, iar?

Și iar îi pun lui Ion ștampila pe pagina care nu trebuie ștampilată. Și iar trecem Prutul, ieșim din România și din Uniunea Europeană.

De data asta nu mai e nicio problemă cu asigurarea. Din vamă, intrăm direct în Lipcani.

Ce oraș, domnule? Dacă Cernăuțiul l-am văzut ca fiind frumos și trist, satul ăsta numit abuziv oraș e urât și trist. Și de o sărăcie înfiorătoare. Case cu pereții crăpați, prăfuite, toate acoperite cu azbest. Câteva blocuri pustii în centrul orașului, ca în Mihăileni. O capră scoate capul prin spărtura peretelui, pe la etajul trei. Oamenii au plecat la muncă aiurea și şi-au abandonat apartamentele ca să nu mai plătească degeaba întreținere.

Cândva, Lipcaniul era un orășel frumos și bogat, ca toate târgurile de pe malurile Prutului. Copiii învățătorilor, ai preoților, ai notabilităților din părțile astea făceau liceul la Lipcani. Acum, liceul e transformat în pușcărie. Spitalul e un grajd sinistru. Totul e urât, murdar, sărac.

Ion pare siderat:

– Când vezi ce-i aici, nu-ți mai vine să spui că în România e rău. Parcă vii de pe altă lume. Așa era România în ’91, când am plecat eu. Acum îmi dau seama cât de mult s-a schimbat țara.

Ca în orice localitate basarabeană, centrul e acolo unde umblă băieții cu valută de schimb. Sunt doi. Îi întrebăm unde găsim o frizerie. Se uită mirați într-o parte și-n alta, cu pletele-n vânt, parcă acum ar auzi prima oară de frizerie, o caută din ochi: trebuie să fie pe-aici, pentru că totul e aici, în centru. „Na țentr”.

– Carevas’zică nu știu pi undi îi frizăria. Dar dacă iesti o frizărie, apoi poate iesti închisă la ora aiasta. Mai bini mergiți voi frumușăl la Epureni, la moș Vasâli, că moșul ista tundi tăt, și la orși oră. Șî la douî noaptia dacî ti duci la dânsul, apui de-amu iel ti tundi.

Cică n-ar fi decât vreo 20 de kilometri până la moș Vasile. Celebrul Moș Vasile din Epureni, ca să zic așa, de vreme ce e știut peste șapte sate și-un oraș. Trebuie să fie și în Basarabia criză de frizeri, la fel ca-n România europeană, dacă un moș dintr-un sat ajunge să aibă asemenea notorietate.

Când să întoarcem mașina spre Epureni, apare Dănuț cu o figură veselă, ca-n ziua de salariu, și zice că a găsit el frizeria. Unica frizerie a orașului Lipcani.

Dacă îți dorești din tot sufletul să te tunzi, întreg universul va conspira și îți va scoate în cale un frizer, fie și într-o țară străină. Iată și un frumos început de carte inspirat de vestea adusă de fratele meu.

Frizeria din Lipcani e tot un chioșc. De fapt, e un fel de cușcă de doi pe doi, din beton prefabricat, cu moț de tablă deasupra. Sunt câteva asemenea fesuri de beton în curtea autogării. Au fost de bună seamă aduse cu macaraua și puse unul lângă altul. Sunt așa de sărăcăcioase, că ţi-e și jenă să intri în ele, ți se înmoaie genunchiul.

O femeie mare cât un cal doarme pe o băncuță, învelită cu o pătură giorsăită. Băncuța ocupă jumătate din încăpere. Restul e ocupat de un scaun pus în fața unei oglinzi simple, fără ramă, lipită direct pe perete, ca la veceurile din gări. Tot instrumentarul înseamnă o mașină de tuns hârbuită, un pieptene de plastic și un foarfece. Jegul stă peste tot de un deget grosime.

N-avem cale de întoarcere, luăm și păduchi, dacă e cazul, numai să ne vedem tunși. A devenit o chestiune de orgoliu: adică nici atâta nu suntem în stare să facem?

Frizerița e beată și vorbește pa ruski. Se uită urât la noi.

– Zdrasvuite.

Noroc că Ion știe și ceva italiană și se înțelege cât de cât cu frizerița, care a fost badantă în Italia. Acolo s-a prăbușit sufletește: tot îngrijind bătrâni cu Alzheimer, n-a mai putut, a luat-o cu băutura. S-a întors în Lipcani.

Apare și fetița frizeriței. E la școala de muzică, știe și românește, și engleză, și rusește. Mai adăugăm de la noi italiană și franceză și iată că, în cașcarabeta asta de beton, se pun cinci limbi în slujba noastră, pentru a transmite un mesaj simplu: doamnă, tundeți-ne și pe noi, vă rugăm. Scăzut la spate, favoriții scurtați și îndreptați, luat un pic din grosime, pieptănat frumos.

Rusoaica tace și face. Se pare că, la beție, rușii tund destul de bine, pentru că Ion, tocmai ieșit din mâinile ei, arată ca alt om, proaspăt şi întinerit. Și eu la fel.

Punem alt selfie pe Facebook și, spre bucuria noastră, nimeni nu ne mai trimite nicăieri: nici la frizer, nici la croitor, nici la dentist, pentru că avem înțelepciunea să zâmbim cu buzele lipite.

În câteva minute suntem înapoi în România, la frate-meu, să mâncăm în sfârșit ceva, că atâta alergătură ne-a lăsat fără vlagă. Poți să și mori de epuizare căutând un frizer.

A durat ceva, dar până la urmă ne-am tuns. În țara vecină, dacă acasă nu s-a putut. Și am fi mers noi și până la Stalingrad, ca Antonescu, nu doar până la Epureni, numai ca să ne tundem.

Am plecat târziu de la frate-meu, pe întuneric, pe o ploaie de se rupeau luminile farurilor. N-am vrut să rămânem la el, oricât a insistat, fiindcă a doua zi trebuia să fiu la Voroneț ca să fac niște fotografii pentru o revistă, apoi să-l duc pe Ion pe la alte mânăstiri din Bucovina, să le vadă și el. Așa că voiam să înnoptăm în Mihăileni, să ne vină mai ușor a doua zi.

Când am ajuns în Horodiștea, am oprit brusc la poarta casei în care s-a născut și a copilărit Sfântul Ioan Iacob Hozevitul.

– Uite, aici a copilărit sfântul. Am scris un reportaj despre el în PressOne.

– Știu, l-am citit.

– Cred că l-a citit și sfântul, din cer, fiind și scrisul mare. I-a plăcut și, drept mulțumire, mi-a trimis chiar acum un gând. Mi-a zis așa: du-te, fraiere, înapoi la fratele tău și ia-ți portofelul, că l-ai uitat în mașina lui când v-ați întors din Basarabia, și conduci fără permis pe aici, te mănâncă polițiștii cu tot numărul tău de București, iar în Dorohoi ți se va termina benzina și nu vei avea cu ce să plătești.

I-am mulțumit sfântului și ne-am întors. Drum greu, cu serpentine, noaptea, pe o urgie de ploaie, eram și obosiți, dar toate astea nu însemnau nimic pentru doi bărbați proaspăt tunși.

Frate-meu aștepta la poartă cu o pelerină în cap. Mi-a dat pe geam, direct, portofelul și o sticluță cu rachiu pentru Ion, să aibă pornire dimineața.

Am luat-o iar spre spre Mihăileni, încă o sută de kilometri de mers amfibiu prin potop, cu benzina și cu puterile noastre la ultima liniuță.

A doua zi, când să plecăm spre Voroneț, vine Ion la mine cu sticluța în mână, cu o o stânjeneală grea pe chip.

– Te rog să nu te superi, dar fratele tău poate a greșit, poate a vrut să râdă de noi, dar să știi că mi-a dat oțet în loc de rachiu.

– Cum așa? Nu cred…

– O fi greșit, na…

Uitându-mă eu la el, cum stătea cu sticla în mână, îi zic:

– Băi, rusoaica ți-a făcut perciunii strâmbi!

– Și la tine unul e mai lung și unul mai scurt, zice el.

Ne-am dus la baie și, față în față, ne-am reparat unul altuia, cu lamele, ceea ce rusoaica beată părea că făcuse bine. Eu i-am îndreptat lui perciunii, el mi-a mai scurtat mie unul, că era mai greu să-l lungească pe celălalt. Și apoi, tunși și frumoși, plini de încredere, am plecat în sfârșit la mănăstire.

Pe drum simțeam că Ion ar mai vrea să spună ceva despre farsa făcută de frate-meu: să-i dea oțet, auzi, în loc de rachiu! Dar se abținea. Și pentru mine era jenantă situația, așa că nu prea am vorbit până pe la amiază.

După ce ne-am închinat la Sucevița, Moldovița și Voroneț, Dumnezeu cel mare și bun, cel care ne-a ajutat să ne tundem, l-a dezlegat pe Ion de păcat. Fiindcă păcătuise când îl acuzase voalat pe frate-meu că i-a dat oțet să bea.

– Iertare, iertare, prietene! Am luat eu altă sticlă din portbagaj, din greșeală. E sticla pe care o purtăm cu noi ca să-mi fac salată.

Și luând el sticla cea bună, cu rachiu, bău din ea un gât, dând capul pe spate și lăsând să se vadă pe la ceafă câteva smocuri uitate de frizeriță.

Ion e acum în Canada și cu siguranță și-a retușat tunsoarea la rusoaica lui din Saint-Eustache, lângă Montréal. Eu am rămas aici și abia aștept să ajung în Galați, la frizeria de lângă căpitănie, unde e o frizeriță cu mână de aur.

Și cică ar mai fi una, mi-a spus cineva, pe la Mediaș.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!