Mă seacă ăștia care nu mai pot de refugiații ucraineni. Din cauza lor o ducem noi rău, domule! Fiindcă băgăm bani în ei cu nemiluita, deși n-ar fi nevoie, fiindcă, se știe, ei au venit aici în limuzine, cu șifonierele în cap, pline de haine de firmă, au conturile și casetele de valori doldora în Elveția. Dar preferă să stea aici, nu în Elveția, fiindcă-s mai aproape de casă (dacă le-o mai fi rămas casa în picioare), mai dau și ei o fugă pe la neamurile rămase sub bombardament, mai iau un pătrunjel, o mămăligă făcută ca la mama acasă, o gură de aer. Nu-i vedeți peste tot, de pe litoral până în vârful munților, sfidându-ne din mașinile lor luxoase, îmbrăcați scump, ca Ciolacu, aruncând cu scârbă la câini mâncarea pe care noi le-o dăm rupându-ne de la gură? Ăștia-s refugiații, domnule, de fapt niște dezertori bogați, că săracii au rămas în țară și mor ca fraierii în tranșee.
Amărâții ăia care au fugit numai cu hainele de pe ei și pe care românii simpli – nu statul întâi – s-au grăbit să-i îmbrace și să-i hrănească, să le dea un adăpost, s-ar putea să nici nu fie ucraineni, poate or fi de alte nații, unii care profită de refugiul ucrainenilor ca să scape de sărăcia din țările lor.
Ucrainenii fraudează, domnule, fondurile de stat, nu românii care declară în fals că au câte 30 de refugiați în casă, în pod, în beci, în scorburi, peste tot. Și statul le-a dat banii ceruți pentru cazare, în loc să verifice dacă acei 30 de refugiați chiar există, dacă petentul a plătit impozit pentru o casă așa de mare, capabilă să adăpostească 30 de inși. Ucrainenii sunt vinovați de abuzurile și de excesele funcționarilor români, cei din mâna cărora se scurg fondurile.
Eu dacă aș fi Putin, generic vorbind, ideile astea li le-aș băga în cap românilor. E și asta o formă de a lupta cu inamicul ucrainean, de a-l urmări până și în refugiu.
Românul repede își însusește ideile astea și începe să se dea cu curul de pământ că nu mai poate străbate de-atâta ucrainitate. Nu spune el, românul cocoșat sub povara refugiaților, că România e obligată prin tratatele internaționale la care a aderat să-i sprijine pe refugiați, că mare parte din banii dați lor ca ajutoare au venit de la UE și că aceste ajutoare nu sunt pe viață, nici măcar pe toată durata războiului. Nu spune însă că s-ar bucura ca noi, la rândul nostru, dacă Doamne ferește am fi nevoiți să ne refugiem, să fim primiți omenește de vecinii aflați la adăpost de război. Mulți dintre cei care cârtesc acum contra refugiaților de război sunt sau au fost ei înșiși refugiați, însă din motive economice, și uită cum țările în care s-au dus când n-au mai putut trăi aici i-au primit civilizat, au găsit acolo case, slujbe, condiții bune, ajutor.
Și până la urma urmei n-ar fi vorba numai de bani, mai zice românul, că din toată sărăcia noastră tot s-ar mai găsi pentru hrănit niște guri, ci mai ales de nesimțirea refugiaților ucraineni, care ne iau de proști, care ne consideră ființe inferioare.
Lăsând la o parte îndatoririle statului român față de refugiați (nu doar ucraineni), vreau să le reamintesc acestor cârtitori că sunt creștini, asta clamează mereu, și că datoria lor creștinească e să-i ajute pe cel aflat în nevoie. Chiar dacă asta îl poate face să pară că e luat de prost. Tu, în sinea ta, știi că nu ești prost, ci om bun. Omenos. Capabil de omenie. Dispus să-i omenești pe cei rămași fără țară. Vedeți, toate atributele astea superbe sunt legate de condiția de om. Să rămânem oameni!
