Cititorul îl citeşte pe traducător, nu pe autor
(Interviu cu Jean Grosu)
– Stimate domnule Jean Grosu, aţi tradus în română 135 de cărţi din cehă, slovacă, germană, engleză şi franceză – o operă impunătoare –, aţi tradus şi din literatura română în cehă şi slovacă, sunteţi un clasic al traducerii, dacă putem spune aşa, ipostază certificată şi de premiile, distincțiile ce v-au fost oferite de către diverse organizaţii şi instituţii culturale din ţară şi din străinătate. Şi totuşi, paradoxal sau nu, cei mai mulţi dintre cititorii români vă ştiu ca traducător al unei singure capodopere: Peripeţiile bravului soldat Švejk în Războiul Mondial, a lui Jaroslav Hašek. În almanahul Urzica din 1981 aveați chiar o tabletă în care vă arătaţi indignat că, la un moment dat, prietenii începuseră să vă strige Jean Švejk! Fără doar şi poate, această carte v-a marcat viaţa, întreaga carieră. Cum aţi ajuns la ea?
– În 1934, şcoala Tomáš Garrigue Masaryk, din Cehoslovacia, a organizat un concurs aici, la București, la care s-au prezentat mai mulţi concurenţi şi au fost reţinuţi numai doi, unul dintre ei fiind eu.
– Ce fel de concurs? Pentru traducători? În ’34 aveați doar 14-15 ani.
– Nu, nu pentru traducători. Nici nu știam limba. Statul cehoslovac avea un sistem foarte bun de burse oferite elevilor din țările vecine – pe atunci ne învecinam cu Cehoslovacia. Ei studiau acolo pe banii statului, terminau și facultatea, orice facultate voiau, apoi se întorceau în țările lor de origine și singura lor obligație, după aceea, era să vorbească frumos despre țara care le oferise casă, masă, carte. Tânărul stat cehoslovac, apărut după Primul Război Mondial, își crea astfel niște ambasadori foarte eficienți printre oamenii simpli din țările vecine.
– Grozavă strategie! Și pe urmă?
– Ajungând pe urmă în Cehoslovacia, am fost supuși unui control medical foarte sever, la care celălalt băiat din România a fost respins. Şi am rămas singurul bursier român al școlii. Am învățat acolo ceha. Întâmplarea a făcut ca la o petrecere să beau un pahar de vin mai mult cu băieții – era pentru prima oară în viaţă când făceam lucrul ăsta. Aşa am făcut o intoxicaţie alcoolică şi am ajuns la spital într-o stare depresivă. Mă mustra conștiința că m-am îmbătat și că mi-am făcut țara de râs. Eu fusesem crescut la regimentul de infanterie din Botoșani, copil de trupă, deoarece tatăl meu a murit în Primul Război Mondial, și aveam disciplina asta în mine. Faptul că băusem peste măsură mă încărca teribil, simțeam o vinovăție greu de suportat. Asta mă deprima. A doua zi a venit un doctor mai simpatic şi i-am spus: „Vă rog frumos, daţi-mi ceva să vomit şi ceva să citesc!”. Ce credeţi că mi-a adus să citesc?
– Peripeţiile bravului soldat Švejk.
– Exact. Aşa am ajuns în contact cu această mare carte.
– Care acum e, dacă nu mă înşel, la a cincea ediţie românească.
– La a cincea, da, şi se pregăteşte şi a şasea. Şi poate vor mai fi şi altele. E o carte nemuritoare, e un fel de Biblie, dacă-mi este permis să spun aşa: poţi deschide la orice pagină şi să citeşti. Deci, ca să revin, medicul mi-a dat să citesc Peripeţiile… În acea stare în care eram, mahmur, deprimat, cu un sentiment insuportabil de vinovăție, că-mi făceam țara de râs, am început s-o citesc. Eram singur în salon și toată noaptea am citit și am râs în hohote. Când a venit doctorul a doua zi, sora de serviciu i-a spus: „Domnule, vedeţi că băiatul român din rezerva aia a înnebunit. Toată ziua a stat posomorât, iar noaptea a râs ca un dement. Toată noaptea. Oare n-ar trebui să-l mutăm la psihiatrie?”. „Las’ că ştiu eu de ce râde băiatul, a spus doctorul. Gata, l-am scos din starea depresivă, de-acum putem sta de vorbă cu el.” Eu, citind şi recitind cartea în original, mi-am dat seama că mai citisem ceva în România, mai apăruse ceva. O broşurică în Colecţia celor 15 lei, în care apăreau aşa, nişte traduceri infernale, şi mi-am dat seama că nu era nici măcar un sfert din carte. Apăruse – broşurica – sub titlul Păţaniile unui tâmpit. Atunci mi-am zis: stai aşa, domnule, asta nu e numai o jignire la adresa autorului, ci şi la adresa poporului ceh. Care nu e un popor de tâmpiţi – şi nici Švejk nu era un tâmpit. Avem un exemplu foarte bun: că, dintre toate popoarele care au scăpat recent de comunism, cehii au luat-o mai repede înainte. Nu bănuiam atunci, la spital, că eu voi fi cel care va traduce cartea în româneşte, fiindcă dorința mea era să devin chimist – eram foarte bun la chimie, dar n-am ajuns chimist, foarte bine, că poate eram coleg cu Elena Ceauşescu – și asta nu mi-ar fi plăcut. Mi-am zis că cineva trebuie să îndrepte această greșeală, pentru că, într-adevăr, Švejk nu poate fi socotit un tâmpit.
– E un fel de Bulă al lor?
– Ei, nu e Bulă, e un fel de Don Quijote.
– Mă gândeam că e un fel de Bulă cu o ontogeneză inversă, venind dinspre literatura cultă spre folclor. Bănuiesc că nu există ceh să nu ştie de Švejk.
– Poate aşa da. Şi asta e culmea: că despre personaj ştiu toţi, iar despre autor foarte puţini. Să vă povestesc o chestie care mi s-a întâmplat mai demult, în 1957. Plecam cu trenul spre Praga şi în cuşetă cu mine era un tânăr tehnician ceh care montase nişte utilaje de-ale lor pe la Galaţi, mi se pare, dar asta mai puţin contează pentru ce vreau să spun. Ce să vorbească doi necunoscuți, un român și un ceh, un scriitor și un muncitor aflați într-o cușetă de tren?
– Despre Švejk.
– Bineînțeles. Ne-am distrat, am vorbit despre Švejk, am repovestit fel de fel de episoade savuroase din carte. El le ştia pe toate, le povestea cu umor, se prăpădea de râs. Dar știți ce? Mi-am dat seama că nu ştia toate acele episoade din carte, ci din folclor. Erau în poveștile lui mici alterații, adăugiri, omisiuni, inexactități, ceea ce îmi dovedea clar că nu avea o sursă livrescă, el știa ceea ce știe orice om din Cehia. Din auzite. L-am iscodit puțin și mi-am dat seama că nu știa nici măcar că tot ce spunea el există într-o carte, habar n-avea cine e autorul cărții. Ca, la frontieră, ce să vezi? Eu stăteam pe patul de sus în cușetă; el, jos. Când a venit milițianul la controlul paşapoartelor, fiind sus, îmi arunc ochii pe paşaportul cehului şi văd, cu stupoare, că pe tânăr îl chema… Ei da, îl chema… Jaroslav Hašek!
– Doamne!… Incredibil!
– Da, e adevărat. A intrat în folclor, îi reprezintă foarte bine pe cehi. Ei sunt un neam de şveici şi au fost aşa şi pe timpul Austro-Ungariei. Eu îl inţeleg mai bine pe Švejk pentru că am trăit acolo mult timp şi am înţeles poporul ceh. Părerea mea este că o traducere bună nu se poate face decât atunci când traducătorul este un cunoscător foarte bun al mediului din care traduce.
– Am aflat cum l-ați întâlnit pe Švejk. Dar cum ați ajuns să-l traduceți? În cât timp l-aţi tradus? Nu, am vrut să spun: în cât timp aţi tradus cartea lui Hašek? – vedeţi, fac şi eu, involuntar, aceeași greșeală: îl confund pe autor cu personajul, ei se contopesc în subconştient. Poți spune fără rezerve că o carte este mare atunci când personajul începe să trăiască singur, umbrindu-l chiar pe autor. Şi acest teribil personaj îl umbreşte, la prima vedere, pe Hašek. Şi chiar şi pe dumneavoastră – nu vi se spunea Jean Švejk?
– Am început să traduc în ’54 şi prima ediţie a apărut un an și ceva mai târziu. O ediţie integrală de data aceasta, o mie de pagini, în două volume. Fragmentele pe care le citisem eu în Colecţia celor 15 lei erau o traducere fragmentară și indirectă: din germană, nu din cehă. Cum mi-am dat seama de lucrul ăsta? În carte, Švejk vorbeşte de multe ori în germană, ofiţerii vorbeau la fel. Sunt foarte multe replici în germană. Traducând din germană şi neştiind că în original aceste replici erau chiar în această limbă, el le-a tradus în româneşte, aşa că s-a pierdut foarte mult din culoare.
– Mai ales că acea germană stâlcită (tradusă de dumneavoastră literal la subsol) dă nişte efecte comice deosebite, care se pierd altminteri. Așa vorbeau soldații imperiului, de toate națiile.
– Fără îndoială, se pierd aceste efecte.
– Toate cele cinci ediţii ale cărţii în România sunt ediţii ale traducerii dumneavoastră şi probabil că şi următoarele, câte vor fi, vor fi tot în versiunea dumneavoastră. Când aţi tradus-o ați avut vreo clipă senzaţia că aţi transpus în româneşte o carte ce va rămâne, o carte nemuritoare şi un reper de traducere, un model?
– Ha, ha, ha. Nu. N-am avut. Se subînţelege din ce spuneţi că este o traducere bună şi vreau să vă relatez o glumă care s-a făcut în 1983, la centenarul naşterii lui Hašek. Era acolo, la festivitatea din Praga, un important scriitor ceh şi traducător din română, deci cunoştea foarte bine cele două limbi. A spus: „Ar trebui, poate, să-l traducem din nou pe Hašek, din româneşte în cehă”. Pe mine m-a măgulit chestia asta, dar o consider totuşi o glumă proastă. Eu n-am vrut să fac o operă nemuritoare, n-am vrut, în primul rând, decât să repar nedreptatea ce se făcuse autorului şi eroului. Da, am iubit mult cartea asta de la prima lectură în original, am simțit că trebuie să fac ceva: să îndrept nedreptatea.
– Din Hašek n-aţi tradus numai Švejk.
– Din ce-am tradus, am publicat patru volume. Păi omul ăsta a scris 1500 de povestiri. Le-a scris în crâşmă, la inspirație, luând foarte multe elemente din viața reală şi transpunându-le literar. Da, le scria acolo, pe un colţ de masă, în crâşmă, şi le dădea direct la tipar, scrise de mână şi pătate de bere, ceea ce îngreunează traducerea, pentru că trebuie să presimți cuvântul, nu ca la o operă definitivă, elaborată, unde autorul se exprimă controlat şi definitiv. El scria pentru onorariu şi niciodată nu stabilea, nu concepea nimic dinainte. Foarte, foarte greu de tradus așa ceva, o operă plină de palpit, pe care autorul nu a definitivat-o.
– Este suficient ca un traducător să ştie doar limba și cultura din care traduce sau este vorba şi despre talent, un talent anume pentru traducere? Așa cum există un talent anume pentru scris sau pentru cântat.
– Exact la asta mă gândeam acum. Eu îl încadrez pe traducător în categoria asta a profesiunilor artistice interpretative. Exact cum face pe scenă pianistul care interpretează o piesă scrisă de altcineva, dar punând ceva din personalitatea lui în acea interpretare, deci făcând finalmente altceva. Aceeași piesă, interpretată de diferiți artiști, la fiecare sună altfel. Fiecare o simte și o redă în felul lui. Sau ca actorul care joacă un rol pe scenă, să zicem. Deci cred că traducerea este un act de creaţie. Sau, mai bine zis, de re-creaţie. Acest traducător este şi el interpretul unei opere literare. Cititorul îl citeşte la prima mână pe traducător, nu pe autor. Care e dezavantajul traducătorului? Pe scenă, spectatorul îi aplaudă pe Florin Piersic, pe Moraru sau pe Dinică, mari actori, care traduc scenic piesa şi spectatorul uită atunci şi de autor, şi de regizor, şi de scenograf şi aşa mai departe. Uită pe moment. Pe când interpretul-traducător rămâne mereu în umbra autorului.
– Ce metodă de a traduce aveţi? Traduceţi direct în maşina de scris, faceţi ciornă, dictaţi secretarei? – care sunt, vreau să spun, elementele tehnice și de intimitate ale actului traducerii la dumneavoastră?
– Mă lupt cu albul foii de hârtie. Am mari emoţii când văd hârtia albă în faţa mea, chiar după atâţia ani de când traduc. Întâi citesc cartea, apoi o recitesc. La a doua lectură încep să îmi fac însemnări pe marginea paginilor. Citesc până când textul îmi devine familiar, ca un fel de partitură pe care o ştiu deja. Traduc elaborat, greu, câteva pagini pe zi, scrise chinuit cu pixul, şi numai seara, când Bucureştiul doarme. Apoi am o secretară. Nu o angajată permanentă, nu-mi permit așa ceva, ci o fată căreia îi plătesc să-mi dactilografieze textul pentru editură. Între prima variantă a traducerii şi varianta finală, din carte, există o distanţă şi o muncă enorme. Această muncă se poate vedea foarte bine aruncându-ţi ochii pe manuscrisele mele.
– Se spune că pentru a fi romancier îţi trebuie „oase de romancier”, adică dincolo de talent şi voinţă îţi trebuie o rezistenţă fizică și psihică deosebite pentru a sta aplecat zilnic, ore în şir, deasupra mesei de scris, concentrat pe aceeași lucrare. Poate fi vorba cumva şi de „oase de traducător”?
– Ha, ha, ha… Da, îţi trebuie oase de traducător poate mai mult decât la romancier, pentru că romanul poți să-l scrii și la inspirație, poți să scrii precum Hašek pe colțul mesei… Sunt cazuri cum e Gib Mihăescu, care a scris repede Rusoaica, în câteva zile, în tipografie, uneori dictând direct la linotip. Zaharia Stancu tot aşa scria. Ei bine, în traducere nu poţi face asta. Indiferent cum a scris autorul, ușor sau cu trudă, pentru traducător e întotdeauna o muncă grea.
– O întrebare școlărească, dar obligatorie: care a fost cea mai mare satisfacție a dumneavoastră, ca traducător?
– Ei, n-aş putea spune acum cu sentimentul deplin că nu greşesc; nu m-am gândit la asta până acum. Dar îmi aduc aminte, printre altele, momentul când s-a dat concurs pentru a-l traduce pe Švejk. Era o comisie acolo care îi intervieva pe candidaţi. Intrai în sală, ți se dădea o pagină să o traduci pe loc. Şi am fost întrebat ce fragment vreau să traduc, dacă am preferinţe. Unde vreţi, le-am spus, pentru că eu ştiu cartea asta pe dinafară – aveau pe masă chiar ediţia pe care o citisem şi o răscitisem eu de nu știu câte ori, începând din spital, din Cehoslovacia, și chiar și după aceea. O aveam în cap, cartea, credeți-mă, așa cum vă spuneam: ca un pianist care știe pe de rost partitura și cântă cu ochii închiși, îmbătat de muzică. Deschideţi la ce pagină vreţi, le-am zis celor din comisie, spuneţi-mi despre ce-i vorba acolo, ce scenă, şi eu traduc. Şi aşa am şi tradus. Reacţia de uimire şi de admiraţie a juriului, care mi-a încredinţat imediat traducerea, mi-a umplut sufletul de bucurie. A fost o mare satisfacţie pentru mine.
– La prima ediție apare și Păstorel Teodoreanu ca traducător. Co-traducător. Știa cehă? Ați conlucrat?
– Da’ de unde? A fost o înțelegere cu editura să apară și numele lui, ca să i se poată da niște bani. El avea un nume, într-un fel gira traducerea mea, pe care, chipurile, ar fi stilizat-o. Se practica asta atunci, se practică și acum: să pui numele unui scriitor consacrat lângă al traducătorului. Dar adevărul e că Păstorel n-a avut nicio contribuție. De altfel, următoarele ediții nu-l mai menționează ca traducător.
– Sunt acolo fragmente memorabile, mici capodopere, pur și simplu ți se imprimă fără să vrei în memorie. Le poţi lua separat, rupându-le din întreg, şi ele rezistă aşa, separate. De exemplu, scena latrinei improvizate într-o gară, când marşbatalionul lui Švejk este dus la căcăștoare, un șanț lung săpat în grabă. Soldații stau pe vine, aliniați deasupra şanţului, şi așteaptă ordinul de începere a defecării. Era spre sfârşitul războiului, când Austro-Ungaria se clătina, când soarta imperiului era incertă. Și batalionul aștepta inspecția unui general, care era preocupat de disciplina defecării și urma să dea personal startul. „Fertig!”, strigă Švejk, care termină primul. „Să trăiți, m-am căcat!”
– Păi asta este, da, asta a fost o mare problemă. Mereu am tot fost corectat, să fiu, adică, mai pudic. N-am să uit când a apărut prima ediţie şi Marin Preda, în Piaţa Palatului, aicea, s-a repezit spre mine cu cartea în mână: „Jenică, vino să te îmbrăţişez, tu ai dat drumul la căcat. Eu, în Moromeţii, a trebuit să pun c şi puncte puncte, şi tu i-ai dat drumul. Te felicit şi meriţi pentru asta Premiul de Stat”.
– Şi l-aţi luat?
– Am luat două, dar niciunul pentru Švejk, curios.
– V-au plătit bine pentru Švejk? V-aţi îmbogăţit din drepturile de autor? Mă gândesc că aţi fi putut trăi numai din cartea asta, la câte ediții și la ce tiraje a avut și va mai avea.
– O, nu, nu. La ediţia care a apărut cu ocazia centenarului Hašek, în 1983, de exemplu, când a fost scos un tiraj de 160.000 de exemplare, în două volume, dacă vă voi spune cât am luat, veţi zice că nu merită să mai practici meseria asta. La un câştig net de patru milioane de lei pentru Cartea Românească – şi cât însemnau atunci patru milioane! – Fondul literar a 300 şi ceva de mii, iar eu numai 12.450 de lei, din care s-a reţinut şi impozitul. Bani n-am câştigat decât cu piesele de teatru, inclusiv cu dramatizarea lui Švejk. În timp ce lucram la traducerea romanului, mi-am dat seama că se poate face o adaptare pentru scenă. S-a jucat cu Birlic, cu Beligan, cu Giugaru, o distribuţie de zile mari, în regia lui Sică Alexandrescu. S-a jucat cu succes la unsprezece teatre din țară. Am încercat deci să impun această operă şi prin mijloacele artei dramatice.
– Se poate acum trăi din traduceri? Văd că după o viață de muncă, după o bibliotecă tradusă, locuiți aici, la ultimul etaj, într-un apartament vechi, cu tavanul spart, lipit cu ziare.
– Categoric, nu. De la ediţia a cincea – dezastruoasă, cu foarte multe greşeli – apărută anul trecut la editura Brâncuşi, banii nu-mi ajung (am calculat eu) nici pentru chifle, să ţin regimul alimentar, că sunt bolnav de inimă. Chiar începusem o zi proastă, dar prezenţa dumneavoastră aici, venind tocmai de la Iaşi, fiind și botoșănean ca mine, mi-a transformat total ziua. Sunt cazuri particulare când se pot face bani şi din asta, dar înseamnă să-ţi trădezi menirea. Îmi aduc aminte că veneam odată de pe litoral şi, în tren, Eugen Jebeleanu traducea nişte poeţi latino-americani pe o foiţă de hârtie mototolită. A coborât la Gara de Nord şi de acolo a dat fuga cu manuscrisele la redacţie. Eu nu pot face asta.
TIMPUL, nr. 5 (10), mai 1994
