Interviu cu domnul Ion Rațiu
(TIMPUL nr. 8 / 1993)
VIOREL ILIȘOI: – Domnule deputat Ion Rațiu, ce credibilitate a căpătat Parlamentul în mase, dacă a căpătat, în aceşti trei ani de când funcţionează?
ION RAȚIU – Mică, după părerea mea. Relativ mică. Pentru că populaţia nu este suficient educată în ceea ce priveşte dezbaterile parlamentare într-o democraţie. Ultimul parlament a fost unicolor, ca un fel de buldozer, a fost un tăvălug – majoritatea covârșitoare era a FSN-ului (înainte de a se scinda) şi noi, cei din opoziţie, puteam să facem mici modificări ici-colo: semantice, cosmetice, mai schimbam o virgulă, un atribut, ceva. N-am putut să schimbăm esențial absolut nicio lege care a fost adoptată. S-a creat impresia că Parlamentul nu este altceva decât un fel de sistem de ratificare a puterii executive.
– Şi în actuala legislatură?…
– Deja Parlamentul fiind multicolor, pluripartit, niciun partid nu are majoritate absolută. Se fac coaliții, dar coalițiile sunt instabile. Am avut situaţii când partidul majoritar – FDSN (cu toţi acoliții, deci: PSM, PRM, PUNR) – n-a obţinut majoritatea. Aşa că deja se poate vorbi despre o dezbatere parlamentară serioasă.
– În ce relaţii sunteţi cu televiziunea?
– Cred că televiziunea noastră nu are interesul să ridice prestigiul Parlamentului. Transmite scenele de bâlci din Senat. Pe mine nu mă invită, deşi am avut cuvântări foarte importante asupra bugetului, asupra investițiilor străine, asupra chestiunii embargoului aplicat Iugoslaviei… I-am spus domnului Şoloc că doresc să-mi ia un interviu şi nu mi l-a luat. A spus: da, domnu’ Raţiu… şi atât. Le face în schimb publicitate în fiecare seară domnilor Vadim Tudor şi Păunescu. Televiziunea este singurul mijloc de comunicare ce pătrunde în toate casele ţării. Dar ea servește Puterea.
– Dar dacă această putere ar fi acționată și de mecanismele actualei opoziții, atunci apărarea ei prin televiziune ar fi „un lucru bun”?
– Nu, dragul meu. Adevăratul democrat vrea să audă şi celălalt punct de vedere. Dacă eu aş fi preşedintele ţării sau dacă aş fi în partidul de guvernământ şi aş avea ceva de spus în politica acestui partid, aş lua măsuri ca toate punctele de vedere valabile să fie prezentate populaţiei. Aşa se face în Occident. Când un ministru face o declaraţie importantă, întotdeauna, fără excepţie, televiziunea dă şi punctul de vedere al celui care reprezintă acel departament în guvernul în devenire – fiindcă într-o democraţie există un guvern în funcţie şi altul în culise, pregătit să preia puterea. Sau să zicem că vorbim de un obiectiv economic important, de tratamentul handicapaţilor sau chestiuni de proprietate: pentru astea ar trebui să ia un interviu unui reprezentant al guvernului, cel care propune, şi unui reprezentant al opoziţiei. Asta ar trebui făcut şi asta noi nu avem.
– Care sunt atribuţiile dumneavoastră, efectiv, nu în fișa postului, ca vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor?
– Sunt foarte multe. În primul rând, în Biroul permanent trebuie să facem programul Camerei. Eu, personal, am răspunderea pentru trei comisii, deci trebuie să mă păstrez în permanent contact cu preşedinţii acestora. Vin propuneri din partea Guvernului sau din partea parlamentarilor: acestea sunt trecute prin comisii, comisiile le studiază şi decid discutarea lor în Parlament. Deci, printre altele, împreună cu biroul – avem câte două şedinţe pe săptămână, cel puţin – decid exact ce dezbatem, care e programul Camerei Deputaţilor.
– Această funcţie vă încarcă cu un volum mare de muncă?
– Enorm. Aşa de mult, încât nici nu am timp să mănânc, nu am timp să-mi văd de mine.
– Cum faceţi faţă acestui volum de muncă? Şi care ar fi secretul vitalităţii Dumneavoastră?
– Asta e o chestiune… nu ştiu… probabil adrenalina. Ajută foarte mult. Sunt sarcini foarte multe. Întotdeauna în viaţa mea – o viaţă tensionată – am avut foarte mult de lucru; pe vremuri aveam vapoare, călătoream mereu cu avionul dintr-o ţară într-alta…
– Înseamnă că nu le mai aveţi? Vapoarele.
– Nu. Le-am lichidat. Pentru că, din 1975, nu m-am ocupat decât de probleme româneşti. Nimic altceva n-am făcut, absolut nimic altceva.
– Pentru a vă ocupa de aceste probleme trebuia să dispuneţi de anumite resurse financiare. Solide. Or, dacă le-aţi lichidat…
– Păi da… Întâi mi-am creat aceste resurse. Am ajuns la o situaţie destul de confortabilă din punct de vedere financiar şi am putut să-mi permit nu numai să trăiesc bine, ci să mă preocup şi de idealurile mele; să cheltuiesc bani pentru probleme româneşti, ceea ce am şi făcut cu mare dragoste.
– Colegul dumneavoastră de Parlament, senatorul Corneliu Vadim Tudor, vă acordă mare importanţă, în stilul ştiut, în paginile „României Mari”. Este etic? – vorbesc de etica şi demnitatea parlamentarului.
– Găsesc că este o lipsă de responsabilitate. Dar faptul că el îşi sporeşte tirajul ziarului şi-şi face propagandă prin zvonurile şi acuzaţiile nejustificate pe care le răspândeşte eu cred că strică prea puţin Parlamentului. Lumea crede în prostiile pe care el le scrie? M-a făcut pe mine crai – la vârsta mea! – sex-simbol… E puţin ridicolă toată tevatura asta. Deunăzi am stat de vorbă cu el. Îmi spunea: ce mai faceţi, cutare… Eu i-am zis: foarte bine; trebuie să-ţi mulţumesc că-mi faci aşa de multă propagandă; trebuie să fiu foarte flatat dacă la vârsta mea se spune despre mine ceea ce scrii… El bine, el zice, domnu’ Raţiu, dacă vreţi să nu mai scriu, gata, nu mai scriu. Nu, domnule Vadim, îi spun, dumneata scrie ce vrei, scrie cum vrei, însă nu cumva să mă ignori. Un om politic, dacă este ignorat, dacă nimeni nu mai scrie despre el, nu mai e un om politic. Dumneata scrie cum vrei, deşi eu aş prefera să scrii bine, adică adevărul.
– Aşa scrie el. Dar lumea cum vă vede?
– Aşa cum sunt. Nu cum mă prezintă Iliescu, sau Vadim, sau „Libertatea” – care m-a făcut trădător pe chestia poziţiei pe care am luat-o în legătură cu embargoul asupra Iugoslaviei; astăzi toată lumea ştie că am avut dreptate. Dar atunci, când am făcut acele declaraţii la Washington, am fost atacat de toată presa fesenistă ca trădător de ţară. Păi, domnule, eu am servit ţara, pentru că am atras atenţia: tot Occidental ştia că noi încălcăm embargoul şi prin ce-am făcut eu am forţat de fapt Guvernul să dea o declaraţie că se va respecta embargoul, dar a şi putut să explice că nu are efectiv mijloacele pentru a intercepta acele vase. Noi nu avem, într-adevăr, vase rapide de patrulare şi ne aflăm în faţa unui şantaj ecologic de mari proporţii. Pentru că dacă acel căpitan de vase ar da păcură pe Dunăre, i-ar da foc, ar distruge Delta, singura mare rezervație ecologică din toată Europa. De aceea Națiunile Unite trebuie să vină să ne ajute pentru a respecta acest embargou costisitor.
– De curând s-a pronunțat sentința în procesul pe care l-aţi intentat spărgătorilor casei dumneavoastră din Armindenului. Se ştie că această sentinţă v-a nemulţumit. Cum vedeţi Justiţia română?
– Nu există Justiţie în România. Nu există decât justiţia executivului. Actuala Justiţie a fost educată şi formată în sistemul comunist. Legea este aplicată pentru a susţine puterea executivă. Legea nu face altceva decât să justifice şi să aplice voinţa puterii executive. Că sunt tendinţe, acum, de separare, de independenţă… prea puţin. În cazul meu – un caz clasic – este absurdă situaţia. Pentru că inculpaţii au fost depistaţi, au fost arestaţi, ţinuţi în închisoare un an şi ceva, au fost judecaţi. Ancheta a fost făcută de către domnul Popa Cherecheanu, actualul procuror general. Deci el i-a găsit vinovaţi, i-a dat în judecată. Toţi trei. Asta înseamnă că nu numai cei care au comis fapte, ci şi cel care au pus să se comită faptele sunt vinovaţi. Pentru că în dreptul penal comitentul este cel care vrea să se comită o infracţiune, iar prepusul este acela care o execută. Şi cine a fost comitentul? Ministerul de Interne! Aceşti doi ofiţeri de poliţie l-au luat pe miner din Piaţa Universităţii – cum a declarat el la proces – şi l-au dus la mine acasă (era mândru că împreună cu un colonel s-a dus la casa lui Raţiu să fure dolari şi ce va mai găsi bun pe acolo, să spargă şi să distrugă). Pentru că puterea executivă nu putea permite să fie găsită vinovată în această crimă, a trebuit să găsească ţapi ispăşitori. Şi pe cine a găsit? Nu pe cei care au fost iniţiatorii şi conducătorii de fapt ai crimei; i-au găsit vinovaţi pe săracul ortac, care nu depindea de minister şi condamnarea lui nu ar fi atins ministerul. De aceea spun că nu există o separare a puterilor, există doar aplicarea voinţei şi apărarea intereselor executivului. Asta e ceea ce face puterea judecătorească în România. S-a creat o situaţie caraghioasă, ridicolă. Şi când se vor afla toate aceste chestiuni în Occident… Pentru că procurorul care i-a găsit vinovaţi acuma este procuror general. El va spune că atunci a greşit şi că acuma are dreptate. El trebuie, nu?, să declanşeze un recurs extraordinar şi să ceară pronunţarea unei sentinţe care să confirme decizia primei instanţe.
– Un furt. O sută de mii de dolari… Înseamnă ceva.
– Această sută de mii de dolari era venită direct de la bancă, era cusută în pachete… Şi ăştia i-au dat minerului 20.000 de dolari. Minerul a recunoscut totul, banii au fost găsiţi asupra lui şi recuperaţi. Şi ceilalţi bani – ei spun că erau 80.000, eu ştiu că erau 100.000 – nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei.
– O întrebare stupidă: vă pare rău după aceşti bani?
– Aceşti bani nu m-au falimentat. Nu-i regret, deşi nu-i găseşti pe stradă. Dar, recâştigându-i, eu restabilesc un principiu moral, justiţiar, ceea ce mi se pare, în România, mai important.
– Sunteţi un om zgârcit?
– Cei care spun asta o spun pentru că nu-i pot satisface şi pe ei – şi nici nu vreau. Niciodată o economie naţională nu s-a făcut din pomeni. Este absurd să-mi atribui zgârcenia când eu totuşi am investit pentru interesele românești, deci nu pentru profit! Am investit peste 3 milioane de lire sterline, nici nu mai ştiu exact – oricum, multe miliarde de lei. Mă rog, patriotismul nu se cântăreşte în bani, că asta ar însemna că în această ţară nu mai avem patrioţi, ceea ce nu este adevărat.
– Aţi afirmat că nu mai aveţi timp să vă ocupaţi de afaceri. Nu vă deranjează asta?
– Nu, nu. Eu sunt mulţumit. Scopul vieţii mele a fost să servesc poporul român. În ce priveşte afacerile, ele există doar ca mijloc de a câștiga bani și de a putea acumula un capital pentru poporul român, faţă de care am o mare responsabilitate: ca român, ca descendent al unei ilustre familii, cu mari merite în istoria noastră.
– Cum va fi caracterizată în istorie perioada prin care trecem şi care ar fi locul pe care dumneavoastră vi l-aţi acorda în această istorie? Rolul dumneavoastră.
– Cred că se va numi perioada de tranziţie, nu? Perioada în care nomenclatura creată cu multă grijă de comunişti şi care ţine cu tot preţul să păstreze controlul puterii, privilegiile ei sub conducerea fesenistă (în numele salvării naţionale), pe urmă fedesenistă (în numele democrației). S-a separat nomenclatura care acum poate fi opoziţie – dar tot nomenclaturiști sunt şi ăştia. Nomenclaturiștii care au dominat şi domină ţara au fost în clica, în mafia lui Ceauşescu, a regimului său. Dar ceilalţi erau tot nomenclaturiști, chiar dacă marginalizați de Ceauşescu. Ei au venit la putere în momentul Revoluţiei. După răsturnarea lui Roman, a venit Stolojan – care tot nomenclaturist a fost. După Stolojan a venit, din alegeri, tandemul Iliescu-Văcăroiu, tot nomenclaturiști. Dacă opoziția nu va avea o atitudine mai fermă, dacă nu vom putea convinge națiunea că noi avem soluţii, puterea economică în această ţară va intra în mâna nomenclaturiștilor. Şi atunci se va termina ţara prin prăbușirile economice. Ca să nu mai existe atâta corupţie, necinste, lipsă a integrității personale… de la aceşti nomenclaturiști rămase. Trebuie o schimbare radicală, să înlocuim nomenclatura prin oameni pregătiți, oneşti. În cele din urmă, aceşti nomenclaturiști se vor schimba, la a doua, la a treia generaţie, ca fanarioții, devenind buni români. Dar eu prefer s-o facem acum. Pentru generaţia dumneavoastră, pentru voi, cei tineri.
TIMPUL nr. 8/1993
