O carte într-un raft de bibliotecă are întotdeauna ceva sobru, chiar dacă e doar un almanah sau culegere de bancuri. Există, știm toți, un soi de respect aproape mistic față de acest obiect creat din nimic și care închide în sine o lume, ceea ce numai Dumnezeu și scriitorii pot face. Și artiștii, în general, dar acum e vorba despre cărți. Dar lumea celor care scriu cărțile nu e întotdeauna chiar atât de sobră. Unii autori beau, alții devorează femei, alții fac datorii și nu le mai achită, alții cultivă poate alte vicii sau pe toate acestea la un loc. Puțini dintre ei au un har în plus: acela de a pune la cale farse. Confraților îndeobște, fiindcă le e mai la îndemână și pentru că farse nu le poți face decât unor oameni inteligenți, cu umor, cum sunt îndeobște scriitorii, care știu să primească zâmbind o lovitură amicală. Proștii ți-ar da în cap.
Sunt buni și banii de la homosexuali
Scriitorul Ștefan Agopian, n-o să vă vină a crede, are o amintire frumoasă din vremea guvernării Ciorbea, o epocă din care nu prea ai ce să-ți amintești cu plăcere. Nici de Ciorbea nu ne mai prea amintim.
Era la Neptun, la Congresul scriitorilor români de pretutindeni. La hotel, nimerise în cameră cu Ioan Groșan și-i cam tremura mustața de teamă să nu încaseze vreo farsă de la ardeleanul veșnic pus pe șotii. Că-l știa bun de așa ceva. În ideea că atacul este cea mai bună apărare, Agopian i-a copt o surpriză lui Groșan.
– Ioane, am dat lovitura, oameni ne-am făcut! îi spune el lui Groșan, seara, după ce acesta se întorsese dintr-o vizită cu grupul la Murfatlar. Și-i flutură pe sub nas 300 de dolari.
Dar de unde atâta bănet? se întreba Groșan văzând mica avere. (Trebuie să spun, pentru cei care nu știu, că pe atunci un profesor avea salariul cam 60-70 de dolari). A vândut Agopian cărți de Agopian? Nu se poate, că nu prea se vând cărțile lui, zac cu anii prin librării. A avut succes la suedeze, pe plajă, și le-a fraierit? Nu se poate, că n-are succes la femei.
– Ioane, îi explică Agopian, camera noastră… știi… am închiriat-o la doi englezi. Homosexuali, bă. Ziceau că nu mai găsesc locuri, n-au și ei unde se iubi, ca băieții, na. O sută de parai pe noapte. Au plătit în avans pentru trei nopți, dar au zis că s-ar putea să stea cinci, dacă nu li se termină alifia, și mai plătesc restul după aia.
Și zicând asta, îi tot vântură dolarii în ochii agerului Groșan, ca să-i adoarmă suspiciunile, știind că atâta bănet îți poate întuneca mințile.
– Condiția e să-ți cauți loc de dormit nopțile astea, să eliberăm camera pentru băieți. Și împărțim banii.
– Perfect, Agop, la noapte stau pe plajă cu o sirenă, bucureșteancă, după aia mai văd eu, zice Groșan, frecându-și palmele, de mult nemângâiate de clorofilă forte, convertibilă. Nu contează că-s de la homosexuali. Banii n-au miros. Facem jumi-juma!
După negocieri dure, s-a stabilit ca Agopian să ia 70 la sută, că fusese ideea lui, el îi descoperise pe homosexuali și se înțelesese cu ei, iar Groșan restul. Cu plata la sfârșit, la plecarea amorezilor.
Groșan a stat toată noaptea pe plajă cu bucureșteanca. Era pe la începutul lui mai, nisipul cam rece, briza așijderea, scoicile tăioase, dar nici un sacrificiu nu era prea mic pentru o sută de dolari. Spre dimineață, rebegiți, cam vineți la față și strănutând, Groșan și perechea feminină intră într-o cârciumă să se încălzească. Și peste cine să dea acolo? Peste Agopian.
– Dă-mi partea mea, Agop, că am înghețat toată noaptea pe plajă, vreau să mă încălzesc cu ceva tărie.
– Ce bani, frate? Nu există niciun homosexual, nimic. Banii i-am împrumutat de la cineva, ca să te atrag în cursă. Eu oricum aveam de gând să stau la băut în noaptea asta, nu în cameră. Și mi-am zis: hai să-l scot și pe Neluțu la plimbare, să mai ia o gură de aer până dimineața. Dacă nu te lăcomeai la parai, dormea frumos în hotel, la căldurică…
Când a auzit asta, Groșan, din vânăt cum era, s-a înverzit la față ca dolarul. O încasase frumos, ce să mai zică? Cei dori amici au băut câte un whiskey și, obosiți, s-au dus la culcare în hotel, în camera lor pe care at fi putut încasa bani buni dacă chiar ar fi întâlnit homosexualii potriviți. Dar nu dai niciodată de ăștia când ai nevoie de ei.
Surprinzătorul poet Cassius Clay
România este singura țară din lume unde celebrul campion la box Cassius Clay, devenit ulterior Muhammad Ali, a căpătat, pentru un timp, aură de poet autentic. Parte din surprinzătoarea lui operă poetică a fost comentată elogios în presa literară și citită la radio.
Toată lumea știa că pugilistul scria, pe bune, doar versuri de genul: „Îți voi mânca urechile, Foreman,/ Iar ție, Joe Frazier, împuțitule, / Îți voi împrăștia dinții, ah, în ring“. Dar iată că iubitorii de poezie din România aveau să afle că redutabilul pugilist făcuse un salt incredibil de la asemenea versuri tribale la superbe poeme de factură optzecistă. Poeziile semnate Cassius Clay, surprinzător de moderne, cu adevărat poetice, apăruseră în „Almanahul BTT” și în „Almanahul României literare”. Acest debut poetic al campionului mondial în presa literară românească i se datora Ioan T. Morar.
– Se pregătea un „Almanah România literară” dedicat sportului, povestește Biju. Mi-am zis – după ce le mai păcălisem și altora vigilența cu poeme scrise de mine, dar date ca și cum ar fi fost ale lui Cassius Clay – că pot da din nou lovitura, să-l mai scot o dată pe boxer cu lira-n mână. Am scris vreo cinci poezii foarte interesante, încercând să-mi imaginez viața americană, sentimentele presupusului autor. Era interesantă dedublarea. Îmi amintesc ceva de genul: „Cu câți pumni am dat,/ aș fi putut ridica un cartier de locuințe”… Mi-au ieșit câteva metafore foarte bune, o combinație între Walt Whitman și Carl Sandburg. Pentru un plus de credibilitate, am făcut și o prezentare grupajului, pasămite scos dintr-un volum intitulat „Black Power“, fără să știu că asta era deja o mișcare socială, și am vorbit despre lansarea sa oficială. Am inventat și o editură la care chipurile apăruse cartea, „Eugene & Dorian“, din Los Angeles, gândindu-mă la un prieten și la unul din frații săi, plecați definitiv în California. Realizatorii almanahului l-au consultat pe gazetarul sportiv specializat în box, Paul Ochialbi, care le-a confirmat că marele boxer scria și poezii – apăruse o știre mai de mult. Grupajul, masiv, a trecut, a fost publicat pe două pagini! Eram pe atunci dascăl în Lugoj și, într-o pauză, am ieșit să cumpăr presa. În „Flacăra“, Gheorghe Tomozei publicase o cronică la grupajul cu pricina, entuziasmându-se la poezia „puternicului“ Cassius Clay. Octavian Vintilă a răspuns, la radio, ascultătorilor, și le-a citit una din poezii. Toată lumea tremura de admirație ascultând versurile puternice ale campionului. Mai târziu, eram gata să scot un volum și chiar să negociez, cumva, cu boxerul, să și-l asume și să-l traducă în engleză! Făceam și eu un ban. Dar a venit Revoluția și mi-am schimbat proiectele.
Efectul pervers Păunescu
Scriitorul botoșănean Gellu Dorian uită greu spaima pe care a tras-o în vara lui 2003. Îl însoțea în București pe bunul lui prieten, poetul Theodor Damian, din New York, care își lansa o carte la Muzeul Literaturii. Damian fiind invitat la emisiunea lui Adrian Păunescu, de la Realitatea TV, s-a trezit și Gellu Dorian printre invitați, la fel de întâmplător ca și Doina Uricariu, fără nici o treabă pe-acolo. Dacă Păunescu te vedea prin zonă, te lua în emisiune. La un moment dat, în timpul transmisiei în direct, intră cineva și-i șoptește ceva la ureche lui Păunescu.
– Imediat, de la pupitrul de moderator, Păunescu face un apel disperat către primarul din Botoșani – povestește Gellu Dorian – să trimită pe cineva acasă la mine să verifice dacă apartamentul este inundat, și, dacă este, să ia urgent măsuri, să stopeze dezastrul.
Dorian stătea ca pe ace. Nu-și dorește acum să mai vadă cum arăta atunci pe ecran. Auzi, să afle de la televizor, odată cu toată țara, că i s-a inundat casa! Și că însuși primarul va lua măsuri să mai salveze ceva, dacă se mai putea.
În pauza de publicitate, Gellu Dorian a aflat că sunase în direct un moș din Botoșani, care se plângea că de dimineață tot scoate apă cu găleata din apartamentul poetului și, cum îl văzuse la televizor, a zis să-l anunțe astfel. Gellu Dorian, pământiu, speriat, nu se mai putea gândi decât la catastrofă, la mobila stricată, la vecinii care i-au spart ușa, la cărțile distruse de apă sau care ar putea să-i dispară în foiala aceea de binevoitori uzi leoarcă. A ieșit în culise și început să sune pe la vecini. Dar nu-i răspundea nimeni. „E vară, or fi plecați toți“, și-a spus scriitorul. Tot drumul, până la Botoșani, n-a mai avut stare. Se tot frământa. Îl lovise năpasta, toată agoniseala lui de o viață, cum se spune, se dusese pe apa Sâmbetei, că era chiar într-o zi de sâmbătă, și el nu putea face nimic!
Soarta lui fu însă blândă astă dată. A intrat în casă tremurând de emoție. Totul era în ordine, nici vorbă de inundație, nici oamenii primăriei, alertați de Păunescu, nu se sinchisiseră să-i spargă ușa. Pe robotul telefonic, o voce de bătrân: „Vecine, dumneata stai la televizor, iar eu scot apa din casă? Păi vedeți dumneavoastră, asta este echitate?!
– Am recunoscut, nu foarte ușor, vocea criticului Mircea A. Diaconu, spune Gellu Dorian. L-am sunat. Ce faci, domnule, te ții de poante? A izbucnit în râs. Mă văzuse la televizor, așa chinuit și jenat cum stăteam eu acolo, și sunase ca să mă scoată din emisiune. Mi-a zis că a sunat spre binele meu. Ce să caut eu în emisiune la Păunescu, în contextul acela deplorabil? Să mă compromit?
Uelec și Uaren, bezmetici prin Cluj
Doi esteticieni americani, René Wellek și Austin Warren, au petrecut o noapte întreagă la Miliția Gării din Cluj și la hotelul Napoca. Fanii lor din oraș s-au perpelit o noapte întreagă până să le dea de urmă.
– Cluj-Napoca, 1977, noaptea de 31 martie spre 1 aprilie. Mai mulți studenți și studente de la filologie și drept, povestește Ioan Groșan, eram adunați într-o garsonieră cu nobilul scop de a sărbători Ziua Păcălelilor. Pe vremea aceea, două personalități diametral opuse și ireconciliabile dominau viața culturală a Clujului: profesorul aproape octogenar Liviu Rusu (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) și profesorul – căruia din motive lesne de înțeles nu o să-i dau decât inițialele – A. M. Cei doi nu se puteau suporta. Și tot pe vremea aceea, Biblia vieții noastre intelectuale era „Istoria literaturii“ a profesorilor americani René Wellek și Nu-mai-știu-cum Warren.
– Austin Warren.
– Așa, Austin. Pentru un student la filologie, sintagma „Wellek și Warren“ avea aceeași rezonanță indestructibilă precum „Stan și Bran“, „Lolek și Bolek“, „Tom și Jerry“, „Agnita-Botorca“, „Bumbești-Livezeni“. Culmea e că în „Istoria literaturii“ era pomenit, și încă elogios, chiar Liviu Rusu, cu o carte a sa din anii ’30, apărută la Paris, despre tipurile de geniu. Și atunci am pus la cale următorul scenariu: l-am sunat întâi pe Liviu Rusu. Era puțin trecut de miezul nopții. „Alo, to’așu profesor Liviu Rusu?“ O voce stinsă: „Da“. „To’așu profesor, sunt căpitanul Apăvăloaie de la Miliția Gării Cluj (era, de fapt, Emil Hurezeanu). Dom’le, avem o problemă: e aici la noi două persoane, zice că vă cunoaște, aaa… unu’ zice că-l cheamă Uelec și e cu nevastă-sa… s-a dat acum jos din acceleratul de Budapesta și, din câte am înțeles, n-are unde sta…“ „Poftim?!“ „Uelec, to’așu profesor! Îl cunoașteți sau îl reținem?“ În momentul acela, receptorul l-a preluat soția lui Wellek, o colegă de-a noastră de la franceză, care, într-un torent impecabil în limba lui Voltaire, și-a manifestat indignarea pentru modul cum sunt tratați iluștrii profesori de autoritățile române: că ei au fost invitați la un congres de estetică la București, că vin de la Paris cu trenul, că, văzând că trec prin Cluj, s-au gândit să oprească și să-l cunoască pe esteticianul Liviu Rusu, despre care soțul ei scrisese atât de frumos, dar că uite ce mizerii li se întâmplă, că măcar să li se recomande pentru o noapte un hotel ș.a.m.d. În timpul ăsta, noi asiguram fondul sonor al unei secții de miliție: cineva bătea lângă telefon la mașină, se auzeau uși trântite, strigăte de „L-am prins, tov. căpitan, ’tu-i mama lui!“ etc. „Napoca! Hotel Napoca!“ – a strigat îngrozit, într-o franceză și mai îngrozită, profesorul Liviu Rusu. „Vin eu mâine la opt dimineața să vă iau!“ Apoi, către căpitanul Apăvăloaie, care revenise la telefon: „Domnule căpitan, să nu vă atingeți de ei! Sunt mari personalități ale culturii americane! Se vor naște conflicte!“ Ca să n-o mai lungesc, același lucru s-a întâmplat, în linii mari, și cu profesorul A. M., cu deosebirea că nu Wellek coborâse la Cluj să-l cunoască, ci Warren. Așa încât, la șapte și jumătate dimineața, eram tot grupul în holul hotelului Napoca, să asistăm la epocala întâlnire. Ploua cu găleata. Primul, la opt fără cinci, a apărut, cu o umbrelă imensă, interbelică, Liviu Rusu. S-a dus la recepție. „Bună dimineața! Îl caut pe profesorul Wellek. La ce cameră stă?“ „Cum?“ – a făcut, adormită, recepționera. „Wellek. Cu soția. Au venit azi-noapte“. „Uelec?“ – a zis sceptică femeia. Nu cred c-avem așa ceva. Stați să mă uit în registru. Uelec, Uelec… „Se scrie cu dublu V“, a ajutat-o profesorul. „N-avem decât un Witowski, din lotul de rugbyști polonezi, care a venit ieri. Uitați-vă și dvs.“ În clipa aceea, pe ușa hotelului și-a făcut apariția dușmanul de moarte al profesorului Rusu, profesorul A. M. S-a dus glonț la recepție: „La ce cameră stă domnul Warren, vă rog?“ „Tot cu dublu V?“ – a întrebat bănuitoare femeia. „Da, cu dublu V“, a confirmat A. M. „Măi, oameni buni, m-ați înnebunit cu uelecii și cu uarenii ăștia! N-avem, dom’le, decât Witowski!“
Abia atunci cei doi s-au recunoscut. Primul care a ieșit, deschizându-și cu dignitate imensa umbrelă, a fost Liviu Rusu. După el, pământiu la față, A. M.
Undeva, în America, răsucindu-se în așternuturi fără să-și dea seama de ce, Wellek și Warren…
Cea mai căutată carte n-a apărut niciodată
Niciun scriitor din Cluj n-a scăpat de farsele, devenite legendare, ale lui Ion Vartic. Se crease o adevărată psihoză, toți deveniseră bănuitori și reacționau de-a-ndoaselea în situații firești, crezând că sunt victimele unei farse. Răzbunarea, petrecută tot în anii ’70, a venit din partea lui Roger Câmpeanu, mâna dreaptă a lui George Ivașcu la „România literară“. Acesta a strecurat la rubrica de noutăți editoriale un titlu fictiv: Ion Vartic – „Esteticieni napocani“, volum conținând un șir de critici și scriitori, mai mult sau mai puțin esteticieni, dar toți certați între ei. În capul listei era Liviu Rusu, cu care Vartic tocmai își dădea doctoratul. Un bătrân ranchiunos, cât pe ce să-l lase pe discipol fără titlu. Câteva luni de zile n-a putut dormi Vartic: îl sunau întruna cunoscuți și necunoscuți, de peste tot din țară, fie să-l înjure, fie să-i ceară, naivii, un exemplar din „Esteticieni napocani”.
– Cea mai insistentă – își amintește criticul – era biata văduvă a lui Eugeniu Speranția, care fusese trecut fără nicio vină printre esteticieni. A trebuit să găsesc motive și motive: ba că s-a epuizat stocul, ba că editura nu mi-a trimis exemplarele de protocol, să aștepte că se mai trage un tiraj, să mai caut pe la prieteni… Mi-am dat silința să o țin în această ocrotitoare amăgire până s-a stins și ea, săraca…
Bătrânul Bazil nu s-a citit în franceză
Bazil Gruia, fie-i amintirea mai vie, a avut nenorocul de a-și trăi bătrânețile în Cluj-Napoca, oraș asediat de farsele scriitorilor din grupul Ars Amatoria sau din jurul revistei „Echinox“, în cap cu Ion Vartic. Aici fac o paranteză ca să arăt cam ce însemna pe atunci, în materie de farse, Ars Amatoria. Era un grup de umor fondat la Cluj în anii 1970, mentor fiind criticul și istoricul literar Ion Vartic, printre membri numărându-se Radu G. Țeposu, Ioan Groșan, George Țâra, Lucian Perța, Emil Hurezeanu, Ioan Buduca, Toni Grecu, Ioan Gyuri Pascu.
Așadar:
Ovidiu Iuliu Moldovan l-a sunat odată pe regizorul Mihai Măniuțiu ca să-i propună un spectacol. În loc să răspundă ca omul cu da sau nu, că acceptă spectacolul sau că-l refuză, Măniuțiu a început să-l înjure pe Moldovan, din senin, ca la ușa cortului. Urât de tot, nu așa, că se pricepea omul la spurcat din vorbe. Moldovan a amuțit. Cei doi nu și-au mai vorbit ani de zile. Abia după Revoluție s-a lămurit situația.
– Ce-ai avut, omule, cu mine, de ce m-ai porcăit în halul ăla atunci? l-a întrebat Ovidiu Iulia Moldovan pe regizorul Măniuțiu. Că eu ți-am vorbit frumos.
– Iartă-mă, Ovidiule, iartă-mă! Credeam că e o farsă a celor din grupul Ars Amatoria.
Bun, acum să revenim la Bazil Gruia. Bătrânului tocmai îi apăruse un volum, „Patima albă“, prin anii ’70.
– Am înlemnit când am văzut o vitrină întreagă plină cu cartea lui, cu niște coperți albe, păroase – povestește Ion Vartic. Cum știam că este ahtiat după cronici la cărțile lui, l-am ochit unde era mai vulnerabil. Împreună cu Marian Papahagi, am ticluit o scrisoare ca venind din partea unei franțuzoaice: Monsieur Gruia, v-am citit cartea, sunt entuziasmată, am tradus-o și vreau s-o public la Gallimard… Și am adăugat și câteva poeme traduse de Papahagi. Am trimis scrisoarea la București, iar de acolo o complice de-a noastră i-a retrimis-o lui Gruia, la Cluj. Domnule, vibra Clujul de agitația lui Gruia, știau și mecanicii de locomotivă că-i va apărea o carte la Gallimard. Corespondența asta între Gruia și complicea noastră din București – care era, vorba vine, nepoata traducătoarei – a durat un an. Un an de speranțe pentru Bazil Gruia și de chin pentru cei care trebuia să-i suporte euforia. Nu mai puteam ieși din farsa asta, se întindea prea mult. Așa că am omorât nepoata. A dispărut. Credeam că așa am scăpat de agitația lui Bazil Gruia. Dar nu, el tot n-avea pace, de-acum voia să pună mâna pe manuscrisul traducerii în franceză. I-a înnebunit și pe bucureșteni: „Unde-i manuscrisul, unde-i manuscrisul?!“ Conspirația nu se mai sfârșea. Bietul Bazil Gruia a murit căutând disperat manuscrisul traducerii și așteptând în zadar un semn de la Gallimard.
Mai sunt multe de povestit, scriitorii debordând de imaginație și în viață, nu doar în cărți. Amintesc aici de Gabriel Liiceanu, în aparență mereu încruntat și parcă lipsit de umor, prin comparație cu Andrei Pleșu. Adevărul e că filosoful Liiceanu e în stare de ghidușii greu de asociat cu imaginea lui meditativ-contemplativă. E chiar cunoscut ca un mare autor de farse. Odată, când Thomas Kleininger tocmai traducea Heidegger, „Originea operei de artă”, Liiceanu a aranjat cu niște amici ca acesta să fie chipurile mobilizat, Kleininger fiind ofițer în rezervă. L-am sunat pe Kleininger să-mi povestească. „Declin plăcuta sarcină de a povesti acest episod“, mi-a răspuns el.
Alt mare farseur este Emil Hurezeanu. În perioada lui clujeană, acesta, abil imitator de milițieni și scriitori celebri, l-a făcut pe Gavril Iosif Chiuzbaian să facă naveta la București, la simpozioane imaginare, și să invite la cenaclul juriștilor scriitori morți dinainte de război.
Rețeta „Dallas”
Dar cea mai tare farsă mi se pare că a pățit-o Ioan Groșan, parcă un fel de răzbunare supremă pentru toate farsele pe care le-a făcut el altora.
Prin anii ’90, Groșan, care până atunci nu ieșise niciodată din țară, a primit o invitație de nerefuzat de la un prieten sau de la un admirator din Italia: să vină în vizită acolo pentru o lună de zile. Avion, cazare, masă, plimbări, totul gratuit. Pentru maestru! Cum să refuzi așa ceva? Numai că exista o problemă.
– Nu pot pleca, din păcate, se plângea Groșan în redacția „Cațavencu”, fiindcă am rubrica aia săptămânală, nu o pot întrerupe.
Pe atunci nu exista internet, asta chiar putea să fie o piedică în calea fericirii.
– Nu-i nimic, Neluțule, au sărit Ioan T. Morar și încă vreo doi, lasă că îți scriem noi mai departe rubricuța aia, tu fugi în Italia. N-ai cum să ratezi așa ceva. Știm povestea, știm cam cum ar decurge acțiunea, umor avem și noi, de scris știm să scriem, așa că nici n-o să-și dea nimeni seama că a intervenit altă mână. Fugi!
Și a plecat Groșan, a stat o lună în Italia, ca într-un vis frumos, un dolce far niente din care din când în când se mai trezea ca să se gândească la rubrica lui din „Cațavencu”. „Jurnal de cazarmă” sau așa ceva. O poveste pe care o tot întindea de la un număr la altul. De mare succes.
Când s-a întors în țară, s-a năpustit în redacție, să vadă ce scriseseră colegii, să reînnoade povestirea. Când a citit, cât pe ce să leșine! Ăia îi omorâseră toate personajele! Pe unul îl călcase tramvaiul, altul s-a sinucis, altul a fost răpus de un cancer galopant… și tot așa. Na, mai continuă povestirea, dacă mai ai cu cine!
Salvarea a venit de la filmul „Dallas”, de la celebra scenă când J. R. a fost împușcat, dar după câteva episoade (timp în care producătorii și-au dat seama că serialul pierde audiență în lipsa acelui personaj) mortul a reapărut viu și nevătămat, explicația fiind că de fapt moartea lui fusese visul lui Sue Ellen sau al lui Bobby, nu mai contează al cui. Așa au început să reînvie și personajele lui Groșan, unul câte unul, și povestea a putut fi dusă până la capăt.
