Pe la 17-18 ani am vrut să scriu o poezioară. Aveam o idee neclară în cap. Am schițat pe loc un fel de poem, ceva naiv și confuz. Am regăsit hârtiuța acum, căutând o recenzie în niște caiete mai vechi. Bineînțeles că nu mi-a plăcut deloc ce am scris atunci, dar mi s-a reactualizat ideea. A stat 40 de ani ascunsă în mintea mea. Și astăzi, revăzând acea notație rătăcită, am scris poemul de mai jos, tot „Betleem” intitulat, pe care poate îl voi include în cartea de poezii la care lucrez. Sper să apară în martie. Va cuprinde toate poeziile mele, cele pe care le mai am din tot ce am scris, după ce mi-am ars ca prostul poemele acum vreo 15 ani. Nu faceți ca mine!
B E T L E E M
Era acolo un staul cu vite. Din iesle
s-a înălțat un plânset de nou-născut.
Toți ai casei veniră în fugă,
s-au uitat și nimic n-au văzut.
Mare mirarea le-a fost nevăzând
în iesle nimic. Nu știau ce să creadă,
căci plânsetul le suna în urechi.
I-au chemat și pe alții să vadă.
Vecinii au venit rând pe rând
și nici ei n-au știut cine plânge.
Glasul de prunc încă se mai auzea –
dar nu prunc, nu mamă, nu sânge.
După dânșii, îndrumați de o stea,
au venit trei magi să se-nchine,
dar ieslea, goală; și toți se-ntrebau:
– Cine plânge aici, oare cine?
La urmă de tot a venit și poetul,
s-a închinat și a plâns peste plânsul
din staulul plin, apoi a plecat
luând Cuvântul din iesle cu dânsul.
18.02.2026
