Era seară. Ne-am plimbat prin oraș,
apusul descojea lumina de pe copaci,
de pe blocuri, făcând totul suportabil.
Eu am spus că aș vrea să pot căra acasă
lumina aceea în pumni, ca pe apă, s-o am
la îndemână când aș vrea să scriu o poezie.
Tu ți-ai îngropat obrajii în palmele mele,
mi-ai spus că ai vrea căldura lor s-o întinzi
cumva peste tot pe trupul tău.
Ți-am arătat o pasăre ce zbura căutând
un loc să se așeze, în parc. Am zis
că i-aș putea face un cuib de cuvinte
și chiar am început să spun ceva în acest sens.
Tu mi-ai luat obrajii în palme și m-ai
sărutat pe buze până la rădăcina cuvintelor.
Când stelele s-au aprins peste noi, cu un deget
înălțat către cer ți-am arătat Carul Mare
și ți-am zis că ar putea să ne calce cu roțile lui
de aur, dacă într-o zi am putea să zburăm.
Tu mi-ai luat degetul între buze, cu limba
ai șters de pe el puțina lumină
ce-o adunase arătând către cer.
În noaptea aceea am scris o poezie,
destul de frumoasă, zic eu, despre
plimbarea noastră prin oraș, iar tu
mi-ai luat hârtia, ai pus-o deoparte
și ți-ai cuibărit sânii în palmele mele.
Ai spus că numai așa pot simți ce înseamnă
o metaforă adevărată.
Ce dor mi-e acum de acele plimbări,
când tu îmi arătai orașul cu toate ale lui,
atât de concrete, sub un cer înstelat,
și de toate poeziile mele care
până la urmă rămâneau pe trupul tău.
București, 26.02.2026
