 |
|
| Paul Goma |
Paul Goma împlinește 78 de ani. Am scris ceva aici. Mai jos, unul dintre primele mele reportaje, pe urmele scriitorului în satul lui natal din Basarabia. A apărut în revista TIMPUL, din Iași, în noiembrie 1992, și a fost reluat în revista „Metaliteratura” din Chișinău și în volumul colectiv „Paul Goma 75. Dosarul unei iubiri târzii”. Povestea acestui reportaj am spus-o pe larg în „Strălucitor„.
Ce eşti tu, Paul Goma?
Francez naturalizat, polgomá, parizian amnezic, care şi-a uitat ţara în exil?
Nu, francez nu eşti, pentru că eşti român.
Dar nici român nu eşti, precum spui, pentru că eşti basarabean.
Şi poate nici basarabean-basarabean nu eşti, fiindcă-ţi mai curge în vine ceva sânge macedonean, ceva polonez, ceva fanariot – prin bunici –, ceva-ceva, fără a fi nici macedonean, nici polonez… Şi atunci, ce eşti tu, Paul Goma? Ce eşti tu, măi Gomiţă?
Un obstinat, un calidor, un re-refugiat, un cutremur, un ce eşti?
Paul Goma este un toate-acestea-la-un-loc. Şi încă mai mult: un scriitor român.
S-au făcut 15 ani de când, pentru a scăpa de „Mistreţ” – aşa era denumit codificat în dosarele Securităţii comuniste –, băieţii ochiazuri ai generalului Pleşiţă i-au făcut vânt lui Paul Goma peste frontieră. În 1977, în noiembrie. Anul în care incomodul scriitor iniţiase o mişcare pentru drepturile omului, în România, mişcare ce luase proporţii îngrijorătoare pentru Ceauşescu. Şi pentru sinistra-i. Ea însăşi dăduse ordin, mai demult, să nu i se publice nimic lui Goma – carte sau vreun articol, nici măcar sub pseudonim. (De aceea, tare-ar mai fi vrut Obstinatul să-l anchiuleze pe Neculai, iar Ilenei să-i umble puţin pe la gingie.) Aşa se face că, în 1977, aproape anonimul scriitor român (anonim în ţara lui) era un autor cu câteva cărţi apărute în Occident, la edituri prestigioase, în germană, franceză, suedeză, engleză. Devenise, cu „Ostinato”, „Gherla”, „Uşa noastră cea de toate zilele” etc., un scriitor de circulaţie europeană. În timp ce acasă trăia în umbra unui volumaş de proză scurtă: „Camera de alături” – şi acela ciopârţit de cenzură, şi la adăpostul epoleţilor care-l urmăreau şi la closet.
După revoluţie, exilatul a re-debutat impetuos: „Gherla”, „Bonifacia”, „Din Calidor. O copilărie basarabeană”, „Arta refugii”, „Gardă inversă”, „Soldatul câinelui”, „Culorile curcubeului ‘77”, „Patimile după Piteşti”, „Sabina”. Mai tinerii, mai-în-ceaţă-ţinuţii au descoperit dintr-o dată un scriitor cu care publicul occidental era deja obişnuit. Un scriitor cu totul aparte.
De ce după decembrie 1989 nu a încercat Paul Goma să se întoarcă în România, fie măcar şi într-o vizită? Ca scriitor profund autobiografic – „Autobiografic chiar şi atunci când scrie despre viaţa unui peşte”, cum spune Dinu Mihail în „Literatura şi arta” –, de ce n-a încercat Paul Goma să-şi viziteze satul natal: Mana, satul basarabean pe care l-a nemurit în „Din Calidor”? Să o fi rupt el definitiv cu România? Cu Basarabia? Cărţile sale spun că nu. În locul lui, dar mai mult pentru a vedea minunea de sat, Mana, am fost acolo, în Basarabia, în satul cel mai frumos al literaturii române, după Humuleşti.
Străvechii codri ai Orheiului nu mai sunt. Marii noştri fraţi sovietici şi-au tocit drujbele în ei, transformându-i în hârtie pentru operele părinţilor marxism-leninismului. În limba lor de lemn. Au mai rămas numai pâlcuri, pădurici stinghere, risipite pe dealurile sovhozurilor. Printre aceste pâlcuri răzleţe, plecând din Orhei, ajungi curând în centrul pământului, satul Mana. Iar centrul centrului, buricul pământului, este calidorul casei părinteşti, pridvorul din care ochii unui copil de cinci ani vedeau bubele roşii, lepra întinzându-se peste Basarabia. Cedarea, deportările – „Pahod na Sibir!” –, vin românii, pleacă românii, vin iar sovieticii şi te eliberează şi nu mai pleacă.
Un sat prăpădit, risipit pe coasta unui deal; şi, pe deal, un moţ negru şi urât: zavodul, fabrica de prelucrare a… Mai este oare Mana de acum Mana din „Calidorul” lui Goma?
Au trecut 57 de ani de când, aici, s-a născut, într-o groapă acoperită cu stuf, cel care avea să ajungă un „Soljeniţîn român”, cel mai curajos, cel mai vertical scriitor postbelic: Paul Goma. În peste jumătate de veac s-au mai schimbat unele. Multele. Mana de azi e cea din „Enciclopedia Sovietică Moldovenească”, vol. IV, p. 192: „MANA – Sat în sovietul sătesc Selişte – nu în comuna Vatici, ca pe timpul… – raionul Orhei, RSSM, situat în vestul raionului, la 14 km de centrul raional şi la 25 km de Călăraşi. 614 locuitori (în 1973). Menţionat documentar din anul 1715. La Mana se află o brigadă complexă şi un punct de vinificaţie al sovhozului GLORIA. Şcoală de 8 ani, club cu instalaţie de cinematograf, biserică, punct medical şi magazin”. Şi atât. Asta este Mana. Nu un nume frumos, plin de mister, nu un Macondo românesc. Un sat cu punct medical şi magazin. Inima tristă a Manei, sat cu 140 de case, bate acolo, în calidor, locul de unde se vede cel mai bine tragedia românilor. Va mai fi existând calidorul, sau numai în cărţi?
Prin glodul frământat de căruţe, pe uliţe strâmte, tot mai sus, până la vechea şcoală: casa cea mai tristă a literelor româneşti şi buricul pământului. Da, mai este. Ascunsă pe jumătate în dosul unor porţi înalte, de tablă. Păzită de un câine care n-o păzeşte: doarme. Şi înconjurată de şuruburi, osii, roţi. Fierărie ruginită. Cele şapte trepte de piatră, aceleaşi, roase de umblătură. Cu scândurile podelei putrezite şi cu aceeaşi temelie de piatră ridicată de mâna învăţătorului Eufimie Goma. Un lacăt pe uşă. Acum, în vechea şcoală a satului (şi casă, totodată, a familiei Goma) locuieşte Mişa Adomniţei, starojul magazinului. Paznicul. Şi dacă l-aş fi găsit, ce-ar fi spus despre Paul Goma? Acasă la el, scriitorul este aproape un necunoscut.
Numai câţiva bătrâni ştiu de Paul Goma şi îşi mai aduc aminte de Păulică, Păvălică, băietul lui Domnu şi Doamna. Nimeni nu a citit ceva scris de el. Câţiva au auzit doar, în ultimul timp, de când în fosta republică sovietică se poate vorbi mai slobod, că Păulică al lor e mare scriitor de cărţi prin Franţa, pe undeva. „Scriitor!”, zic ei cu mândrie, ridicând un deget în sus şi apăsând pe coada cuvântului. Mândria mănenilor ar fi fost mai mică dacă Păvălică ar fi devenit, să zicem, mare inginer, nu mare scriitor.
Din calidor se vede, peste drum, casa lui moş Trache Maxim. Moşul şi-l aminteşte bine pe Paul Goma. Avea şi o poză cu el, în care Păulică stătea lângă un patefon, singur, îmbrăcat cu cioareci şi o bundiţă scurtă. Nu mai ştie ce s-a făcut cu ea. De când i-a murit baba, moş Trache iese din calidorul lui – faţă în faţă cu Calidorul – tot răsuceşte tabacioc în foi de jurnal şi atâta face toată ziua: fumează şi vede lumea din calidor. Nu de pe şanţ, de pe laiţă, din altă parte. Nu, aşa nu se poate. În calidor e altceva. Uite: el stă de câţiva ani în dorul lui frumos şi nu s-a plictisit, pe când în drum, pe şanţ… În casele cu calidor se îmbătrâneşte mai greu şi oamenii sunt mai înţelepţi. Cam leneşi, nu-i trage aţa la muncă, dar nu-i nicio plăcere mai mare decât să stai în calidor, să vezi şi să încerci să pricepi. Înţeleptul moş Trache pomeneşte de ultimul lor preot, Gheorghe Dodon, care s-a refugiat şi el în România, cu toată familia. La plecare, a luat o punguţă cu pământ din Mana. Să i se pună pe mormânt dacă va muri şi va fi îngropat în altă parte. „Mâna aceea de pământ au şters-o ploile, dar, vezi, l-a făcut pe Lionea-Leonid, băiatul mai mare al popii, să vină mai an la Mana. Mâna aceea de pământ nu te lasă în pace, te întoarce mereu la pământul tău”. Moşul vrea să spună că mâna de pământ a lui Paul Goma este tocmai memoria lui fixată în paginile cărţilor. Asta îl va aduce înapoi în Mana. Prin ’67, Goma chiar i-a scris lui David Saviţchi, naşul lui de botez, că ar vrea să fie invitat de un om din Mana, să poată veni acolo, în satul cu Calidor. Dar cine avea atunci curajul să-l invite pe Paul Goma? Şi chiar dacă l-ar fi invitat cineva, putea „banditul riacţianar, dujman al boborului” să părăsească ţara? Nu putea. Acum nu mai are nevoie de invitaţie.
Mătuşa Anisia Moiseevna Saviţchi (72 de ani) şi-l aminteşte pe copilul învăţătorilor Goma. Stă pe lejancă, la căldură, îşi frământă mâinile în poală şi povesteşte. „Eram vecini, cum să nu-l ştiu? L-am ţinut în braţe când era mititel. Iute şi gras era Păulică… Şi încă mai era şi frumos, nu mai ştia care şi cum să-l ţină în braţe, la biserică, aşa era de frumuşel, săracul, şi de bine îmbrăcat, curat… Şi hrănaaaci… tii!, mânca de toate. Când domnii plecau pe la Orhei, Păvălică venea la pârleaz şi sălta mânuţele ca să-l iau la mine. Eu sunt şi cumătră cu părinţii lui. Au murit?”. Bătrâna scapă două lacrimi şi se opreşte puţin din vorbă, cât să înghită nodul. Apoi continuă: „Dumnezeu să-i ierte! În ’41, domnul Efim mi l-a botezat pe Todirică… Heheee, ce cumătrie a fost… Nu s-a făcut vin atunci, a fost secetă, dar erau veniţi soldăţeii noştri şi ne-au scos de sub ruşi, era bine, era veselie… Uite, am şi amu pernuţa cu pene de vraghie pe care mi-a dat-o Doamna la botez. Am păstrat-o”. Şi iar oftează şi zice: „Vai, Viorel Dimitrievici, da’ chiar au murit domnii?”. Chiar au murit, zic. El prin ’67 şi ea peste vreo şapte ani. Anisia Moiseevna îşi şterge iar o lacrimă pe sub lentilele groase şi tot oftează, cu mâna la gură, parcă se teme să nu scape oftatul amar în lume. „Anii au trecut… îngână ea mângâind pernuţa roşie cu pene de vrabie… ei au murit, Dumnezeu să-i ierte… Te-ajunge vremea din urmă şi te duci…”. Şi deodată tresare din meditaţie: „Da’ de ce nu vrea Păvălică să vină pe la noi? Noi l-am primi, Doamne-fereşte, cum să nu-l primim? Suntem încă atâţia în sat care ni-l aducem aminte. Da’ chiar scrie despre noi în cartea aceea cu calidorul? Săracul Păvălică, am auzit că l-au chinuit românii, l-au ţinut la închisoare, pe el şi pe domnii. Of, of, of, cât rău au făcut borşăvicii pe lumea asta, nimeni n-a mai făcut. Nu mai încape pământul de câţi oameni au omorât ei”.
Cât ar părea Mana de săracă şi neprimitoare, cum stă trântită în noroi, jilavă, sub burta norilor, dacă treci prin sat şi miroase a mâncare undeva, poţi fi sigur că odată cu mirosul bun va ieşi la poartă şi o gospodină să te cheme măcar să guşti. Mănânci mâncarea de bună ce e, nu de foame. În jurul unui lighean cu răcituri şi la un pahar de vin, câţiva măneni îi găsesc în străfundurile memoriei pe Domnul şi Doamna, oameni cu care în vremea aceea i-a binecuvântat Dumnezeu. „Auzi, doi învăţători, nu unul, la o mână de copchii! Şi ce oameni…”.
Mai încolo, moş Cristea Maximovici meştereşte cu ciocanul la o cadă mirosind a tescovină. Nu, nu sunt rudă cu Paul Goma, zic, am venit numai aşa, cu komandirovkă, adică delegaţie, de la Iaşi, ca să scriu ceva despre Mana, mai mult s-o văd. Moşul scotoceşte printre hârţoage prăfuite şi scoate o fotografie mare, un tablou. E lipită pe un carton gros, mâncat de cari. „Uite ce am eu aici”, zice bătrânul. „Poza e din 1936. Aici e Paul Goma, la un an, în braţele tătălui său; în picioare, Maria Goma, mama”. Pe verso, scris de mâna mamei: Paul Goma – 2 octombrie 1935. Mana, Iunie 1936. Şi semnătura Mariei Goma. La mijloc, ştampila atelierului: „Fotografia M. Luşacov”. Deasupra, cineva a scris cu cerneală roşie: „Anul 1941, 14.VII – Trăiască România Mare şi M.S. Regele Mihai I”.
Mare curaj a avut moş Cristea să păstreze atâta timp o fotografie cu asemenea inscripţie. Dacă i-o descopereau ciolovecii, ajungea în Siberia. Şi totuşi a păstrat-o. Pentru că este pametul lui. Amintirea lui. Şi scumpă amintirea, de vreme ce a riscat atâta păstrând-o. A ascuns-o între coperta şi supracoperta unui cărţoi comunist şi n-a scos-o de acolo decât, zice el, „după ce a crăpat măreaţa patrie a popoarelor sovietice”. În Mana, tot ce e legat de amintirea învăţătorilor Goma e scump. „Ca ei, mai rar oameni, spune moş Cristea. Eram în sătucul ista amărât ca nişte sălbatici şi ei ne-au învăţat să trăim în lume, ca oamenii. Au plecat în refugiu, poza asta a rămas pierdută, din grabă, şi eu am ascuns-o. Ţin mult la ea. Vezi ce tineri şi frumoşi erau? Mergeau la balurile noastre, la nunţi, şi jucau, cântau cu noi. Mai ales Doamna… tare frumos mai dansa, ca pe la noi, dar şi alte jocuri, din lume. După ce s-au dus ei în refugiu, a venit un învăţator, Ispas, dar nu era nici pe departe ca Domnii. Doamna se punea luntre şi punte pentru copii. Nici nu erau deloc fuduli, vorbeau frumos cu lumea, petreceau, munceau cu noi, aista-i adevărul”.
Moş Alexandru Saviţchi i-a fost elev lui Eufimie Goma. „Aspru învăţătorul, domţători, bătea cu linia la palmă când nu învăţam. Dar parcă puteam să nu învăţ? Ce frumos vorbea în clasăăă… Ştiam toţi poezii frumoase, citeam minunăţii în cărţi româneşti, dimineaţa cântam Trăiască Regele. Chiar, scrie de moş Iacob în carte? Ia să văd. Da, domnule, ia te uită… L-a iubit mult Paul pe moş Iacob. Oare ştie că a murit? Şi încă cum! Săracul moş Iacob, moş-miu. L-au luat ruşii în Siberia. El s-a întors şi l-am îngropat aici, prin şaizeci, dar mătuşa Domnica a murit acolo, în Siberia. Nici casa nu mai există, a rămas numai beciul din care tot scotea el vin când au venit românii noştri să ne elibereze. Un plutonier a stat chiar la noi pe mâncare şi băutură. Trăgeau seara soldaţii noştri nişte chefuri pe aici, la Mana… Jucau în horă şi strigau: şi-uite-acuşi, acuşi, acuşi, o să-i futem şi pe ruşi. Dar nu, ne-au potopit ruşii şi şi-au bătut joc de noi…”.
Şi-au bătut ruşii joc de măneni. Până de curând nici biserică nu au avut. Adică aveau ei biserică în Mana, dar a fost închisă, transformată în depozit al sovhozului. Intrau păgânii cu tractorul în ea. Acum au redeschis-o, biserica, i-au pus tablă nouă pe acoperiş. Vreme de cincizeci de ani, mănenii şi-au îngropat morţii fără să-i treacă prin biserică. Venea câte un popă de mai departe, făcea un fel de slujbă în aer liber, sumară şi cu teamă, parcă. La fel botezurile, cununiile. Se făceau la oameni acasă. Mănenii nu au pierdut cu totul credinţa, dar, neavând biserică, nemaipracticând ritualurile bisericeşti, s-au îndepărtat de ceea ce erau altădată. Tradiţiile s-au mai păstrat foarte puţin şi, ca prin minune, limba. Un fel de limbă românească, foarte aproape de cea vorbită de partea asta a Prutului. Mănenii spun cu tot sufletul că Paul Goma poate veni la ei, cum să nu?, să vină, va sta acolo cât va pofti, se va găsi câte ceva şi pentru el, nu va fi nevoie să stea la Orgheev, la gostiniţă, nici la komnata sovietului pentru musafiri: va sta chiar la măneni, la care dintre ei va vrea, cu soţia şi copilul. Şi apoi cei mai bătrâni traduc: Orhei, hotel, cameră de oaspeţi…
În jurul bisericii se află cimitirul Manei, care a păstrat pe cruci scrierea cu caractere latine. Sub mici monumente de piatră zac de-a valma anonimi soldaţi sovietici şi români, cum au fost găsiţi pe dealuri după luptele din zonă. Mai într-o latură a cimitirului, cruci mai vechi, uitate. Morminte neîngrijite, năpădite de scaieţi şi rugi de mure. Printre aceste morminte ar trebui să-l găsesc şi pe cel al lui Petrică Goma, fratele scriitorului, mort înainte de a împlini un an. Dar nu-l aflu. Moş Cristea Maximovici nu e sigur. Poate să fie sub crucea aceea de lemn, căzută, putrezită, fără nicio inscripţie. Ar veni oare domnul Păulică să aprindă o candelă în cimitir, sub o cruce nouă, pentru odihna sufletului fratelui său? Un cenotaf.
Când Eufim Goma, tatăl, a fost arestat de cioloveci şi nu se ştia dacă a murit sau mai trăieşte, i s-a făcut un mormânt de formă, i s-a pus o cruce şi s-au făcut pomeni ca să i se odihnească, totuşi, trupul în pace pe-acolo pe unde va fi fost. Şi când domnul s-a întors viu şi nevătămat acasă, şi-a smuls singur crucea şi a dus-o în spate până acasă. Moş Cristea îşi aminteşte asta. Aşa… Şi după ce a scăpat de sovietici, domnul Goma s-a refugiat în România, ca să fie apoi hăituit de români prin păduri, prins, legat cu sârmă de un cioban şi predat Securităţii, care voia să-l repatrieze. Adică în Basarabia, înapoi. Adică în URSS. Adică în Siberia, la moarte. Atunci, micul Paul l-a ajutat pe moş Iacob să facă o cruce pentru tatăl mort-nemort. Dar acum, se întreabă moş Cristea Maximovici, pentru fratele mort-mort ar veni două zile Paul Goma de la Paris?
„Înţeleg, zice unul, poate e supărat pe români, că l-au chinuit, l-au închis, bătut, schilodit. Dar noi, din Mana, zice, ce i-am făcut noi? Acum, că tot am auzit de el şi am citit din cărţile aduse de mătăluţă, şi revistele, şi am văzut ce frumos povesteşte el despre noi, dacă am şti adresa, domnul primar al comunei i-ar trimite o invitaţie oficială… Dar noi vrem să vină la noi, la Mana, nu la comună”.
L-ar invita primarul, l-ar invita şi directoarea şcolii, Lucreţia Saviţchi. L-ar şi găzdui. Dar parcă numai ea? Deocamdată în Mana au ajuns câteva cărţi ale lui Paul Goma şi câteva reviste. Directoarea şcolii are în plan să amenajeze într-una din noile săli de clasă un „cabinet Paul Goma”. Ceva, nişte panoplii cu cărţile scriitorului, decupaje din reviste, fotografii, planşe cu biografia şi bibliografia…
Mana începe să-l recupereze pe Paul Goma.
Şi-l asumă chiar împotriva voinţei sale. Câte sate au clasicul lor?
Mănenii au descoperit deodată că nu sunt anonimi cu cătunul lor cu tot.
Un francez sau un olandez ar putea şti, acolo, fiecare în ţara lui, şi asta nu e puţin lucru, că există pe faţa pământului un sătuc numit Mana.
Şi că acolo este centrul lumii, buricul pământului:
Calidorul.
