Nu toamna e de vină

Să nu-mi mai spui de neguri şi de ploi,
nici de uitări… mi-e teamă c-au să vină…
şi dacă mor pădurile-ntre noi,
iubita mea, nu toamna e de vină.

Metalice păduri şi păsări de metal…
Plesnesc pe ramuri muguri de rugină
într-un văzduh cu izuri de spital,
iubita mea, şi toamna nu-i de vină.

În cer ard păsări… iată, se destramă:
sângele lor roşcat se scurge-n tină,
oraşul plânge-n haine de aramă,
iubita mea, dar toamna nu-i de vină.

Alături, tu. Cu frunze vechi la tâmple.
Într-un hotel cu geamuri de răşină.
Şi nu mai ştim nici noi ce-o să se-ntâmple,
iubita mea, dar toamna nu-i de vină.

Nu vrei să rupem miezul pereţilor obscuri,
să mergem împreună spre cea din urmă cină
împărtăşiţi cu seva din păduri.
Iubita mea, nu toamna e de vină.

Și ochiul meu, precum un iaz invers,
cu mâlu-ntors în sus, către lumină,
se-ntunecă. Şi-i noapte-n univers…
Iubita mea, nu toamna e de vină,

ci poate-această-nsingurare ce
tălăzuieşte-n noi şi ne dezbină…
E toamna absolută sau nu e?
Iubita mea, nu toamna e de vină.

Să nu-mi mai spui de toamnă bunăoară
tăcerea mea de păsări când s-anină…
Dacă uscata umbră a frunzei mă-nfioară,
iubita mea, nu toamna e de vină.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!