Interviu în "Opinia studențească"

Dacă în literatură autorul e Dumnezeu, în presă reporterul e Iisus. Nu naște oameni, umblă printre ei și îi înțelege

Scris de Cătălin HOPULELE

Luni, 20 Mai 2013

Cînd presa din România se lupta să-și formeze o identitate, Viorel Ilișoi a fost primul ziarist condamnat la închisoare pentru un pamflet. Acolo l-a descoperit pe Dumnezeul jurnaliștilor, cînd a vrut să-și încheie socotelile cu viața. Însă se ferește de prozelitism. Înainte să-I strige existența în gura mare pe stradă așteaptă o presă stabilă, care să investească în oameni valoroși, așteaptă să-și primească multele salarii restante de la Jurnalul Național și ca reportajul să spargă bariera hîrtiei și cea a tehnologiei. „Eu vreau să rup ecranul monitorului, să treacă autorul spre cititor și invers.” Fiindcă de voie, de nevoie, prin șansă sau act divin, Viorel Ilișoi s-a îndăgostit de reportaj și de personajele sale. A făcut-o în mai bine de 20 de ani de cînd străbate țara căutînd subiecte și o să o facă în continuare, pentru că nu-i crede pe cei care cîntă prohodul jurnalismului și jurnalistului bun. „Nu pot să nu scriu. Vreau să trăiesc din reportaj.”

            Aș fi preferat, cu orice risc, să am viața unui copil obișnuit în familie

            OPINIA VECHE: Între „Toate pînzele sus” și „Tratatul de neurologie” a lui Constantin Arseni, cînd ai prins gustul lecturii?

            VIOREL ILIȘOI: Gustul lecturii l-am prins la casa de copii. Stăteam la rînd, ni se dădeau cărțile, dar veneau la întîmplare. Le mai schimbau între noi că nu puteai să citești o astfel de carte. O răsfoiai, avea poze, avea niște cuvinte interesante, te excitau, te incitau, dar nu puteai să citești un tratat. Eram copii, voiam să citim Mark Twain, pe care îl citesc și astăzi. Dar cred că cu gustul ăsta al lecturii te naști, dar poți să mori cu el și să nu știi că-l ai. Trebuie să ți-l descoperi. El e ca o boală și eu l-am descoperit de cînd m-am întîlnit cu cartea. Dacă nu aveam gustul ăsta, întîlnirea ar fi fost o idilă ratată. Cînd m-am întîlnit cu cartea, ne-am dat mîna. Mi-a plăcut foarte mult să citesc și nici nu aveam altă variantă; fiind închis la casa de copii, lectura era o evadare. Cît ar fi închis ăștia ușile după noi, cît ne-ar fi pus să mergem de mînă pe stradă ca să ne supraveghem unul pe altul, nu au reușit să ne încuie. Cine mai mergea pe Insula misterioasă cu mine? Eram doar eu și cu bătrînul Jules Verne, mă duceam cu Mark Twain pe Mississippi, eram eu și cărțile copilăriei.

            O.V.: Ai fost numit, la casa de copii, și „agent al obscurantismului și al misticismului”. S-a înrădăcinat ceva din propaganda pe care ai îndurat-o la casa de copii?

            V.I.: Da. Trăiam într-un stat ateu, casa de copii era o instituție a statului, avea niște reguli. Dimineața ascultam imnul, salutam drapelul comunist, ne așezam în bănci, sus era Ceaușescu, în fața noastră era Ceaușescu, ne uitam zi de zi la el, ne învățau să îl iubim. Și chiar îl iubeam, am scris eu într-o proză că poate nu îl iubeam ca pe tatăl nostru dar ca pe un bunic, un unchi acolo, îl iubeam. Iar taică-miu, om credincios, îmi trimitea scrisori la casa de copii și le încheia cu formule din astea, ca tot țăranul de atunci: „Dumnezeu să te aibă în pază” sau „Doamne ajută”. Și cînd ne citeau scrisorile în fața clasei începeau cu „auleo, ce-i cu asta?” Lucrurile astea bineînțeles că m-au marcat, m-aș fi bucurat să am parte de o educație religioasă, poate aș fi avut altă direcție în viață. Am avut-o pe cea de acasă de șapte ani care mi-a prins bine dar, după aceea, a apărut brusc hiatul ăla și încă am probleme de orientare. Stai așa singur ca în poezia lui Arghezi. Tare sînt Doamne singur și pieziș. Nu știi unde ești. Ești, nu ești, ai dubiile astea care te macină. Și multă energie care s-ar putea manifesta creator se consumă în frămîntările astea interioare.

            O.V.: Crezi deci că ai trecut mai mult printr-un proces de formatare decît ai apucat să te formezi, că au încercat să vă scoată ca pe linia de producție de la uzină?

            V.I.: Dacă ne-au scos pe linie la uzină, eu am ieșit cu defecte de fabricație. Eram 200-300 de copii, toți crescuți cu aceleași reguli, mîncam la fel, ne îmbrăcam la fel, primeam aceeași educație, aceleași cărți, aceeași bătaie. Teoretic, ar fi trebuit ca răspunzînd acelorași stimuli să obțină același efect de la toți. Și eu am avut defecte de fabricație. M-au lăsat puțin mai în pace, așa pățeau toți pe care îi vedeau că învață puțin mai bine. Am avut și întîlnirea providențială cu o bibliotecară care mi-a dat cărți și tot timpul citeam. Chiar și pe stradă, din mers. Era o plăcere. La mine a fost o lectură dusă pînă în celulă, profund. Așa cum sînt grafomani sînt și „cititoromani”, ca să le zic așa. Citeau tot ce prindeau, dar nu înțelegeau nimic. Scrisul acela nu îi modela, nu îi cizela. Ei mîncau literatură cum mănîncă rața dude. Pe aici intră, pe acolo iese. Esențială nu a fost întîlnirea cu cărțile, ci cu cărțile formatoare, care te inspiră, te fac să scrii, să gîndești, să visezi, să plîngi, să rîzi.

            O.V.: Ai avut noroc că ai ieșit cu defectele astea de fabricație?

            V.I.: Lucrurile sînt împărțite. Partea bună la casa de copii acolo a fost tocmai că învățam carte. Chiar și în halul în care era. Învățam și Constituția și că omul se trage din maimuță. Dar se învăța carte. Dacă aș fi rămas în satul ăla unde nici lumină nu era, probabil aș fi ajuns un văcar cu valențe lirice. Oi fi cîntat la caval, ceva, o Mioriță. Fiindcă ceva artistic tot am în celule, dar fără carte nu poți să faci nimic din lucrurile astea. Partea asta a fost bună. Dar gîndindu-mă la loviturile pe care le-am primit… și nu mă refer fizic. Am stat departe de părinți și nu-i ușor să smulgi un copil din brațele mamei și să-l duci acolo. Nu a venit nimeni să mă ia cu forța, așa s-a întîmplat. S-ar putea, mi-a spus cineva, eu nu mă pricep la lucrurile astea, ca traumele suferite în copilărie să mă fi format într-un fel, că mi-au ascuțit sensibilitatea. Și aceasta mă ajută să răspund altfel, chiar și ca ziarist.

            Mi-a spus acel om că am ceea ce nu se învață în școli, o empatie cu personajul tău. Altfel răzbate în text cînd tu simți exact ce simte ăla, e ca o transfuzie cînd curge sîngele dintr-o parte în alta și personajul e mai viu, reușești să transmiți o emoție. Și nu de puține ori mi s-a întîmplat să observ că, simțind eu un personaj și fiind eu emoționat, să transmit emoția aceea și să îl văd pe cititor că plînge sau că rîde. Dacă tu, ca reporter, transmiți un text fad, la un timp pierzi cititorul. Reporterul nu scrie știri, autorul de reportaj transmite emoții. Și e posibil ca experiențele de la casa de copii să mă fi ajutat. Dacă mă întrebi dacă aș fi vrut cumva să nu fiu ajutat aș zice că da. Aș fi preferat, cu orice risc, să am viața unui copil obișnuit în familie și după aceea o fi ieșit ceva din mine, într-un fel sau altul.

            O.V.: Talentul de povestitor l-ai moștenit de la mama ta?

            V.I.: Poate am ușurința asta, dar toată lumea povestește. Toți oamenii cu care mă întîlnesc au talentul acesta de a povesti.

            O.V. Poate. Dar unii o fac mai cu tîlc, unii mai fad. Unii au talent în scris, alții la vorbă.

            V.I.: Aici contează, exact ca la reporter, cum îți gradezi discursul. În familia mea am avut cîțiva povestitori. Bunicul era un povestitor de povești triste, cum începea să bea un pahar și să povestească ceva, automat o zicea trist. El a trecut prin război, prin lagăr și, nu știu cum, orice povestea, chiar dacă începea vesel, se termina trist. Însă unchiul meu, moș Ion, avea un talent extraordinar, era în stare să te facă să rîzi la priveghi, vorbind despre mort. Și am ajuns să cred că oamenii cu haz, cu simțul umorului, sînt un privilegiu pentru toți pentru că am simțit că în jurul lui moș Ion toată lumea parcă era altfel. Se schimbau, deveneau alții. Simțul umorului, modest fiind, îl am.

            Dacă aș lua-o de la capăt, aș face tot presă, știind că o parte din mizeria în care se află astăzi s-ar putea să mi se datoreze și mie

O.V.: Mai crezi în Dumnezeul jurnaliștilor?

            V.I.: Există un Dumnezeu al jurnalistului, dar el nu ți se arată zi de zi. Trebuie să fii tu în stare să-ți găsești drumul spre Damasc. Sînt situații excepționale cînd, ca ziarist, îți dai seama că e ceva dincolo de felul în care sînt orînduite lucrurile din redacție. Se întîmplă, cumva, un fapt miraculos. Însă cînd zic că există un Dumnezeu al jurnalistului nu duc lucrul acesta în misticism. E o metaforă, dar una verificabilă; faptul că eu n-am murit în pușcărie, încercînd să mă sinucid, și că am ales apoi să lucrez în continuare în presă – imediat ce am ieșit din închisoare, nu după ani – spune ceva. Și faptul că am ratat un subiect dar, din întîmplare, la întoarcere spre redacție l-am făcut mai bine decît l-aș fi făcut în alte condiții. Iar cînd o să primesc salariile restante de la Jurnalul Național am să spun că există doi Dumnezei ai presei și cînd o să avem și o presă solidă, mult redusă dar stabilizată, cu oameni cum erau cîndva, atunci am să strig din nou în gura mare că există un Dumnezeu al presei. Pînă atunci nu încerc să fac prozelitism, cred lucrul acesta în sine mea.

            O.V.: El te-a împins să te apuci de jurnalism pentru o monedă de cinci lei și fantezia unui camion de portocale?

            V.I.: Unii îi zic destin, alții întîmplare. Faptul că eu am ajuns să lucrez la un ziar ține de acest destin, de această întîmplare. Poți să spui că a fost Dumnezeu sau dracul. Nu a fost o decizie a mea conștientă, pregătită din timp. Colegii mei știau ce vor deveni dinainte, se pregăteau să devină doctori, nași de tren, lucrurile care aduceau bani. Eu nu aveam nimic clar în cap și m-am trezit așa împins de „ale vieții valuri”, cum zice Tudor Mușătescu.

            O.V.: Dar dacă ar fi să faci o alegere conștientă, ai mai lua pixul în mînă a doua oară?

            V.I.: Dacă ar fi să mai aleg eu o dată, așa, ca în filmele cu final siropos, aș alege locul ăsta unde am fost adus întîmplător. Dacă ar fi să aleg, știind ce înseamnă presa și cum a evoluat, aș alege chiar cu riscurile de a ajunge în fundătura asta. Dar alegerea aș face-o și pentru că aș ști unde am greșit și că o parte din mizeria în care se află presa noastră acum s-ar putea să mi se datoreze și mie. Prin complicitate, prin tăcere, prin lipsă de reacție. A doua oară, dacă mi s-ar oferi șansa asta, aș ști cum să fac și i-aș îndruma și pe alții, pentru că eu nu cred că o să moară jurnalismul. I-aș îndruma și pe alții, mai ales dacă nu îmi sînt prieteni.

            O.V.: Spuneai că, în momentul în care ai intrat în presă, în ’90, presa se făcea după ureche și „nu era un handicap pentru un ziarist de succes în acea epocă romantică a presei să nu știe să scrie în românește, cum nu este nici astăzi”. Daca moartea epocii romantice a presei a tot fost deplînsă…

            V.I.: Dar este romantică doar pentru mine, nu poate fi și pentru tine! Fiecare generație își plantează în trecutul ei un moment în care își îngrămădește toate nostalgiile. Aia e perioada noastră, tu poți să o ai astăzi sau ieri, a noastră e alaltăieri. Definim altfel romantismul de la o generație la alta și fiecare își crează propria ei zonă de romantism, de refugiu. Căci acesta este romantismul, un refugiu al nostalgiilor.

            O.V. Bun, dar era o perioadă în care presa, în care ziarele „funcționau”. Exista o presiune socială și o stare prielnică de a practica meseria. La asta au făcut mulți nostalgici referire cînd au pomenit o epocă romantică: momentul în care rotițele presei se învîrteau, ziarele se vindeau și jurnaliștii, cei de meserie, erau respectați.

            V.I.: Păi atunci am putea spune că epoca romantică era în perioada interbelică. Ziariștii din anii ’60 probabil că acolo își plasau romantismul. Al meu a fost la începutul anilor ’90 cînd au fost, într-adevăr, niște condiții speciale. A fost o perioadă de haos politic, administrativ, ideologic, aveam cîteva sute de partide. Se desprinseseră toți din tulpina comunismului, crescuseră o mie de rămurele și nu știau spre ce soare să se îndrepte. Gazetăria era o ocupație populară, iar ziarele apăreau la fiecare asociație de locatari. Apăreau din nimic, trăiau două-trei zile și dispăreau. Știu un caz de la Botoșani în care un patron a scos o gazetă doar ca să îi dea o replică lui Florentin Florescu (n.red.: jurnalist, a lucrat împreună cu Viorel Ilișoi la primul ziar democratic din Botoșani, „Atitudinea”, în anii ’90). A scris un articol „Cuțu-Cuțu Florentin Florescu” și după aceea a închis gazeta, își făcuse damblaua.

            O.V.: Și nu crezi că presa a început să fie făcută, din nou, după ureche ?

            V.I.: Necazul este că acum presa se face după altă ureche. Atunci, se făcea după ureche pentru că nu exista un sistem de continuitate. Noi, ziariștii care am început în ’90 să mîzgîlim ziarul, nu aveam la cine să ne raportăm, ceea ce se făcuse înaintea noastră nu era presă. Pînă atunci citeam doar Clopotul (n.red.: ziar de propagandă în perioada comunistă din Botoșani) și Scînteia, unde vaca era cît elefantul, hectarul era cît domeniile coroanei de mare și grîul cît harbuzul. Asta era presa. Din tradiția aia nu se puteau naște peste noapte niște ziariști adevărați. Nu aveai la ce să te raportezi, nu aveam o generație în fața noastră școlită pentru asta. Era acel sinistru institut, Ștefan Gheorghiu, unde se făcea propagandă, nu jurnalism. Se chema ea facultate, cumva de jurnalism, dar ei erau școliți acolo pentru propagandă comunistă. Așa că noi am luat-o de la zero.

            O.V.: Dar acum?

            V.I.: Acum, presa se face după altă ureche pentru că nu mai este un domeniu unde ziariștii buni să mai stea. Ziarele se închid, jurnaliștii buni au plecat spre alte slujbe și, în general, au rămas oamenii care acceptă să fie plătiți prost și mai scriu și prost. Cei buni pleacă, cine acceptă să stea o face ori din eroism ori din lipsă de alternativă. Ce să faci altceva, unde să te duci? Scrii presă. Ambițiile acesteia nu prea au mai fost în ultimii ani legate de ideea de presă care are în ea măcar un conținut vag de civism, de responsabilitate. Sînt niște idealuri pe care fiecare ziarist trebuie măcar să le miroase, dacă nu chiar să le pipăie și să le țină strîns. Nu faci presă doar de dragul de a spune tu că s-au ciocnit două mașini. Undeva, în sufletul tău de ziarist, simți că ai o misiune. Lucrul ăsta are o noblețe, misiunea aceasta de a face ceva; au fost articole care au schimbat vieți de oameni, care au schimbat guverne. Simți că în pixul tău stă o putere colosală. Ceva din dimensiunea asta de noblețe a presei s-a pierdut și s-a transformat într-o muncă mecanică pentru că presa și-a pierdut pe parcurs idealurile. Se face presă ca să-l înjuri pe ăla, să i-o tragi lui ăla, să îți aperi interesele economice din trustul său. Nu se mai bagă banii în personajul ăla romantic, al nostru, de la început, care se strecura, făcea investigații, voia să răstoarne lumea sau să aducă binele cu lopata pe pămînt.

            O.V.: Se mai poate cultiva acest eroism?

            V.I.: Eu nu cred că va muri presa. Se transformă, se reașază, lucrurile merg înainte.

            O.V.: Dar nu va arăta ca pînă acum.

            V.I.: Nu. E clar, noi sîntem alții. Societatea asta e alta, iar presa îi răspunde nevoilor. Spre exemplu, societatea de atunci avea nevoie de pornografie, pentru că se venea după o perioadă de puritanism fals, cînd în ziare apărea un alt tip de pornografie, a lui Ceaușescu și Ceaușeasca. Astfel, erau o mulțime de ziare, începînd cu Oblio, o revistă oarecum literară, oarecum altcumva, ce publicau numai poze porno. Lumea era înnebunită, nu mai văzuse așa ceva. Pentru acel moment, acel segment de presă răspundea unei nevoi a unei pături din societate. După aceea, lucrurile s-au mai liniștit și presa, o vreme, s-a orientat spre misiunea ei de informare. Dar nu a avut întotdeauna rolul pur și nici întotdeauna nu a fost un amestec de presă pură cu interesele patronilor de presă și ale baronilor locali. Fiindcă ea, încet-încet, a fost confiscată de niște indivizi. Dacă ar exista o formă în care să aibă alt sistem de finanțare, să fie făcută de niște oameni care cred în misiunea lor de a face presă ca marfă și de a oferi informația ca atare și nu ca mijloc de a apăsa pe niște butoane politice, atunci presa s-ar regăsi.

            Dacă aș fi mers la alte ziare, în alte circumstanțe, probabil că aș fi fost un rechin de presă

            O.V.: Ai spus că ai luat o dată șpagă cu basculanta.

            V.I.: Nu o singură dată, era prima data.

            O.V.: Ai mai luat și altele de atunci?

            V.I.: Da, ăsta era sistemul. În cazul despre care povestesc eu, primarul se aștepta să venim cu o Dacie. El știa că la ziarist trebuie să vii cu sarsanaua, să-i umpli portbagajul. Așa se făceau lucrurile atunci. Doamne ferește să vină un ziarist de la București sau de la Botoșani într-un sat, într-o comună, și să plece cu mîna goala. Și noi ne-am dus cu o basculantă pentru că asta aveam la îndemînă și omul s-a supărat. Dar, după aceea, pe oriunde mă duceam, oamenii săreau cu cadouașele. N-ai să mă crezi, dar cînd trăiești într-o țară în care toată lumea n-are o ureche ție îți vine să îți tai o ureche și să rămîi și tu într-una. Așa făceau cei dinaintea noastră, iar noi am venit perfect în continuarea lor și am preluat aceleași obiceiuri. Cu același limboi de lemn, deși eram la un cenaclu, unde scriam și eu poezie și mă durea mîna cînd foloseam limboiul dar știam că, dom’le, așa se scrie presa. Auzisem eu cu urechea mea netăiată că există un stil jurnalistic și că ăla se regăsea în jurnalele pe care le citeam eu. Astea erau scrise cu piciorul. Erau un fel de turn imens din care curgea rumegușul verbal și umplea ziarul. Și mă chinuiam să scriu așa. În loc să vorbesc firesc, cum eram învățat, să scriu natural, mă chinuiam să imit formulele alea absolut ilizibile și insuportabile. Pentru că așa se face presa! Încet-încet mi-am dat seama că nu așa se scrie și a învins bunul meu simț estetic: las-o dracu’ și scrie cum îți vine!

            Și șpaga era văzută la fel. Noi considerăm sau nu că e firesc să ia medicul și chelnerul șpagă? Nu contează ce credem noi doi, dar mentalitatea generală e că medicului trebuie să îi dai șpagă. Săracul are nouă milioane de lei salariu, cum să trăiască un medic dintr-un salariu mai mic decît un gunoier? Nu trebuie să îi dai ceva acolo? Chiar dacă nu îți cere. Să fie omul mulțumit, operează mai bine, taie mai cu finețe, nu cumva – Doamne ferește! – să îți facă precum domnul Ciomu, să îți taie bunătate de prelungire, că te-a nenorocit pe viață. Atunci tu stai liniștit că medicul e atent la tine, doar i-ai dat ceva acolo, iar medicul e și el împăcat că și-a mai completat salariul. Așa se credea și atunci că ziaristului trebuie să îi mai dai ceva.

            Spre exemplu, în ’90 nu știam că există o cantină a săracilor. Mai citisem eu prin Charles Dickens, dar nu în Botoșani. La noi nu putea să existe o cantină a săracilor pentru că nu existau săraci pe atunci, nu? Ei bine, am aflat că exista și m-am dus și eu, din curiozitate, să scriu un reportaj de la cantina de ajutor social. Cînd am plecat de acolo, omul ăla m-a umplut cu borcane cu gem, cu dulceață, cu de toate. Îi zic, „lasă-mă, dom’le, dar ce fac, iau de la săraci?” Îmi dezvoltasem și eu de acuma un fel de conștiință de haiduc. Iau, dar iau de la ăia bogați. Și la care omul îmi spune „lasă, dom’le, că nu-i de la săraci, e de la stat”. Stai puțin că atunci se schimbă situația. Și m-am dus cu un sac, am umplut portbagajul, fiindcă eu stăteam undeva prin Botoșani în chirie și făceam foamea; prindea bine niște orez. L-am luat. La ziar n-am venit cu conștiința mea de ziarist în brațe, cînd am început să scriu. S-a format în timp, nu într-un moment brusc, nu într-o revelație. A fost un proces. Încet-încet-încet. La un moment dat, m-am trezit că răspund în fața unor principii cu care am început să mă simt bine. Și dacă le încalc… Dar nu aveam cum să le mai încalc acum pentru că intram într-un conflict cu mine. Ca un credincios care repetă același ritual și nu o să facă el niciodată cruce cu mîna stîngă. Mi-am format niște principii și nu în mod voit. Hai, mîine de la doișpe și-un sfert să mă apuc eu să-mi fac niște principii. M-am trezit că le am.

            O.V.: Și asta ține de om sau de noroc?

            V.I.: Ține de Dumnezeul presei. Dacă aș fi mers la alte ziare, în alte circumstanțe, probabil că aș fi fost un rechin de presă. S-a întîmplat că din ’91 m-am mutat de la Botoșani la Iași, iar aici am lucrat printre niște oameni grozavi care erau scriitori cu toții. Și, dintr-o dată, din lada cu lături și rumeguș de la Botoșani am sărit într-un limbaj cu totul și cu totul nou pentru presă. Ei nu aveau handicapul meu. Ei scriau în ziar ca în carte și apropierea de ei m-a contaminat. Uite, presa se face și așa, nu doar ca la Clopot. Ei erau și niște oameni… Nu te așteptai să-i vezi să vină cu punga de brînză de pe teren. Și, încet-încet, în funcție de oamenii pe lîngă care am fost, redacțiile în care am lucrat, m-am cizelat. Te prinde rîșnița între pietre și te cizelează într-un fel. Te face mai rotund, mai plat, mai parfumat, mai uscat. Și te formezi în funcție de mediul în care trăiești. Dacă eram la o gazetă din Bacău care-l pupa în fund pe Sechelariu aș fi fost un slujbaș din ăla pînă a murit.

            O.V.: Astăzi se mai poate face la fel, să înveți doar stînd în preajma oamenilor sau trebuie să te lipești de ei?

            V.I.: Trebuie să te lipești. Eu cred că meseria de ziarist, ca și aceea de cizmar, se învață făcînd-o. Există, și dacă nu există ar putea să fie, numeroase teorii despre cum să bați un cui în talpă. Dar pînă nu îl bați și pînă nu simți cum se duce mîna și cît e de greu ciocanul, cuiul ăla intră cîș. Și în presă e la fel. E bine să fii posesorul tuturor teoriilor, pentru că pe un fond teoretic se sedimentează mai bine straturile de experiență; eu am devenit abia la 30 de ani ziarist, după cel puțin zece ani de orbecăială prin presă. Însă trebuie să te duci în redacții și trebuie să te așezi pe lîngă oamenii de care ai nevoie. Dar asta lipsește. Pînă acum cîțiva ani veneau niște tineri și făceau practică la Cotidianul, la Jurnalul, îi luam cu mine pe teren, dar de ani de zile nu a mai venit nimeni. Nu că aș avea eu ceva să îi învăț, dar exista obiceiul ăsta. Gîndește-te că sînt universități particulare care au facultăți de jurnalism de dimensiuni regimentale, scot încolonați cîte 3000 de jurnaliști, ăia nu fac practică, nu scriu nici măcar niște procese verbale. Prin urmare ăia nu sînt ziariști. Dar ei vin la ușa ziarelor și sînt angajați. Traduc știri, se culcă cu șefii. Nu știu cîtă știință se face acum, dar multe facultăți din România scot niște absolvente deosebit de frumoase. Și le vezi pe la televizor, gătite pe la conferințele de presă, pe la recepții, mîncînd delicat, așa, cîte un fursec. Foarte frumoase fetele și răzbat prin presă. Și ele sînt plătite și eu nu.

            Viața e acolo, trebuie să te duci la ea să o iei în dinți, o răstorni pe masă, o crăcești și o iei de nevastă!

            O.V.: De cînd scriai la Atitudinea și pînă ai ajuns la Jurnalul Național ai fost vreodată pus în situația să „umfli” un subiect, să-l bombezi?

            V.I.: Da. Mai mult decît atît. Am scris subiecte nu umflate, ci inventate total. De la zero. Una e să iei realitatea și să o deformezi, să dai cu ciocanul în ea, să o umfli mai tare într-o parte sau în alta, dar eu am prins perioada în care se făceau subiecte din nimic. Nici nu exista ceea ce scriam eu în articol. Cu omul călcat de trei ori de același tramvai pe același picior, cu găina cu pui vii. Le scriam din pix, ne trecea nouă păsărica prin cap și pac o scriam și apărea în ziar. Am făcut mai mult decît să bombez, am inventat subiecte de la zero. Era o modă.

            O.V.: Asta se întîmpla prin ’97, cu Evenimentul Zilei?

            V.I.: Da, a pornit de la Evenimentul Zilei, apoi am mai dat goange din astea și la Național. Avantajul era că personajul nu te putea da în judecată pentru că nu exista. Era un exercițiu bun pentru un prozator, dar nu pentru un ziarist.

            O.V.: Se spune că un reporter este suma experiențelor pe care le-a trăit pe teren, a oamenilor pe care i-a întîlnit și a cărților pe care le-a citit. Acum cînd există tendința de a se face presă din redacție, cum se mai formează un reporter bun din spatele laptopului?

            V.I.: Dacă lumea noastră s-ar restrînge în spatele laptopului atunci jurnalistul se află în centrul lumii despre care scrie. Stă în spatele laptopului și scrie. Asta e misiunea lui. Însă lumea nu e în spatele ecranului, ci se întinde de la ecran mai încolo. Trebuie să te duci, să te foiești ca peștele în apă peste tot. Viața în spatele monitorului nu are palpit. Viața e acolo, trebuie să te duci la ea să o iei în dinți, o răstorni pe masă, o crăcești și o iei nevastă! O aduci întreagă și vie și miroase sau pute sau e parfumată, așa cum e ea.

            O.V.: Și o mai caută cineva?

            V.I.: Încă mai sînt reporteri. Ziarele sînt cele care nu mai sînt interesate. Dar acum e un impas, să-i zicem, economic, cînd ziarele nu mai dau bani pentru reportaje. Eu am trei ani, din 2010, de cînd am fost trimis ultima dată de redacție pentru o documentare. Nu putem crede că, păstrînd scara, cum lumea nu se restrînge toată în vîrful monitorului, nici țara nu se retrînge toată în București. Cum să public articole într-un ziar care se pretinde a fi național doar din capitală? Dar ăla din Satu Mare, ăla din Iași unde se regăsește în ziar dacă eu stau să scriu din Berceni și din Militari? Nu mă duc nici măcar pînă în Buftea că deja e un cost prea mare pentru redacție. Nu. Ziaristul trebuie să se ducă acolo unde se întîmplă lucrurile. Și lucrurile nu se întîmplă numai în București, nu se întîmplă numai în spatele monitorului.

            O.V.: Păi și despre reportaj se spune că nu merită investit în el, că durează prea mult timp documentarea, că nu și-ar găsi public. Dacă sînt oameni care susțin că nu mai există piață pentru el, cine crezi că îl mai citește astăzi?

            V.I.: Aș simplifica lucrurile și aș spune că nu se citește reportajul prost. Și ăla are cititorul lui cum are și maneaua ascultătorii ei, dar reportajul bun se citește. Sînt cititori pentru așa ceva, se găsesc oameni, dar să le dai și ce să citească. Eu mă tem că dacă redacțiile nu mai investesc în reportaj și nu mai este reconsiderată specia asta, într-o perioadă de șase-șapte ani nu va mai veni nimeni acolo să facă. Dar asta este. Nu o să mai vină bani din redacții. Bun. Ele să își facă interesele lor politice, economice, cu patronii lor din spate. O să găsim soluții să căpătăm finanțarea asta din alte surse; din sponsorizări, de la fundații, de la asociații, de pe la oameni. Pentru că pînă acum nu s-a comunicat la nivelul ăsta între producătorul de reportaj, redacție și cititor. Cititorul nu a fost pînă acum calificat de redacție, apreciat, decît numeric, avem atîția cititori, atîtea click-uri, aveam atîtea abonamente. Dar stați puțin! Reportajul, dincolo de știre, pe care poți să o iei la kilogram, la cititor, la ce vrei tu, transmite o stare, un sentiment. Cititorul acela răspunde cumva. Trebuie să comunici cu el. Nu scrii din cer așa și arunci niște texte deasupra cititorilor și aștepți ca ei să fie încîntați că le-ai dat tu binecuvîntarea pe hîrtie. Trebuie să comunici, să îi scrii lucruri care îl interesează, pentru că reportajul, mai mult decît celelalte specii jurnalistice, are o comunicare ca de la preot la enoriaș. Și noi trebuie să trecem de bariera de hîrtie care era înainte între cititor și reporter. Rareori cititorul trimitea o scrisoare care, rareori, ajungea la autori și ăla o citea și pa! Acuma tehnologia te lasă să comunici direct, dar e o comunicare seacă. Click. Click. Click. Eu vreau să rup ecranul monitorului, să-l fac osmotic, să treacă autorul spre cititor și invers. Că dacă autorul e abulic, scrie ce vrea el și nu răspunde cititorilor, presa moare. Dacă cititorul stă cu gura căscată și tu nu îi dai ce vrea, la un moment dat închide gura și nu mai vrea. Și iar se rupe contactul.

            O.V.: Deci ar trebui să se vîndă reporterul la pachet cu reportajul? Pentru că există publicații internaționale care s-au hotărît deja să nu se promoveze doar prin textele pe care le produc, ci și prin reporterii care le scriu.

            V.I.: Reporterul de presă scrisă este un anonim. E un paradox. Toată lumea îl cunoaște, dar e un anonim. Nu identifici o figură, o replică de-a lui. Reporterul de presă scrisă a stat pînă acum închis. El va ieși și va căpăta recunoașterea în sensul propriu. Eu vreau să merg cu cititorul meu de mînă pe stradă. Și el să îmi spună că mă doare asta, astalaltă. Eu îl țin de mînă și îi simt pulsul și scriu exact despre lucrul ăsta. Mie așa, din Olimpul redacției mele, mi se pare că fac presă. Dar aia nu răzbate nicăieri, dovadă că lumea nu cumpără ziare. Asta înseamnă că eu nu fac ceea ce trebuie. Dacă îmi trebuie pîine mă duc să cumpăr, nu stau fără ea. Omul vrea reportaj, vine după el, dar trebuie să i-l dai. Și să fie bun! Că dacă pîinea are șoareci în ea, mori de foame și tot n-o mănînci.

            Fiindcă în literatură, autorul este Dumnezeu. El stă deasupra acolo, își creează lumea cum vrea el, după regulile lui. O face și absurdă și cum vrea el. Își creează personajele, știe ce e în mintea lor. Le pune gîndurile în cap, le dă fructele să mănînce, le aduce animalele, le ia o coastă, mai face un personaj, ucide pe unul, învie pe altul. Face ce vrea, el e Dumnezeu. Reporterul însă e Iisus. E pe jumătate om, vine dintre oameni și scrie despre oamenii în mijlocul cărora trăiește. El nu naște oameni. Nu îi creează, umblă printre ei și îi înțelege. E ca ei. Poate e blasfematoare comparația, dar așa văd eu lucrurile.

            Reporterul de reportaj e albina care culege polenul, îl înghite și regurgitează miere

            O.V.: Dar pentru asta e nevoie și de reporteri buni. Pînă la urmă, nu oricine poate să scrie un reportaj bun.

            V.I.: Dar degeaba ai toate calitățile astea de bun reporter dacă nu le exersezi. Atunci nu îți folosesc la nimic, se atrofiază, mor în tine. Pentru că, pînă la urmă, reportajul se va dezvolta separat de presă. Imaginează-ți o calotă imensă glaciară din care se rupe un ghețar imens și plutește independent. Dacă presa noastră nu și-l asumă și nu investește în el, îl tot marginalizează, el se va rupe, va găsi alte mijloace de subzistență. El și așa e între presă și literatură. Aud discuții că reportajul literar îl făceau doar reporteri ca Geo Bogza. Dar reportajul dacă nu e literar e o știre, e o dare de seamă. Dacă reportajul ar fi un gen fix cu reguli bătute în cuie am scrie toți la fel. Respectăm regulile și scoatem același produs. Facem cremvurști de aceeași dimensiune. Reportajul însă îți lasă libertate, creativitate. Eu am făcut reportaj sub formă de convorbiri telefonice interceptate, numai din indicații regizorale, cum dă autorul dramaturg într-o piesă de teatru. Tot ce mi-a trecut prin cap am aplicat și le-am forțat mîna să mă lase să fac asta. Am făcut o dată, de două ori, pînă au zis „bă, ăsta-i nebun, lasă-l să facă cum vrea”. Mi-au tăiat din salariu 10%, 20%, 30%. În ziua în care am luat premiul Clubului Român de Presă îmi tăiase 20% din salariu că nu am făcut nu știu ce. Dar eu nu vreau să fac chestia aia, eu vreau să scriu reportaj. Dacă nu vrei să scriu reportaj, dă-mă afară. M-au dat afară, a doua zi m-au luat înapoi. Spuneai de Dumnezeu. Cred că e nevoie de o morală. Să se ducă ziaristul să se spovedească la popă, la modul figurat. Popa poate să fie el însuși. E un examen de conștiință pe care trebuie să ți-l faci mereu. Atunci cînd te simți tu bine, scrii mai bine, ești mai împăcat și n-ai ce ascunde.

            O.V.: Pînă la urmă, asta înseamnă o luptă cu tine însuți.

            V.I.: Eu m-am încăpățînat, am făcut și foamea, am suferit enorm ca ziarist. Și acum am o singură pereche de pantaloni, asta de pe mine. Dar nu pot să nu fac lucrul ăsta. Mi-a plăcut. Dar poate l-am făcut și din disperarea că nu știu să fac altceva. Dacă am știut, nu mai știu. Eu vreau să trăiesc din reportaj. Dar oricum, trăiesc mizerabil. A ajuns problema dacă să-mi iau apă Borsec sau Izvorul Minunilor. Calculez lucrurile și la 25 de bani diferență. Dar dacă găsesc fie și apă de robinet să beau sau apă de ploaie, și după aia să mă duc să scriu reportajul, beau apă din pîrîu. Bag botul ca boul acolo, mă adăp și merg mai departe. Îmi place să fac asta, chiar dacă e un chin să scriu. Stau în cap, mă dau cu capul de pereți, nu-mi iese, mă blochez la un cuvînt. Am văzut pe alții care scriu pe bucăți și le asamblează. Eu dacă am ajuns la jumătatea frazei nu pot să trec mai departe pînă nu am pus punct la fraza aia. Stau și ore întregi, tot mă plîng, de ce Doamne m-ai pus să scriu rahatul ăsta? Să nu văd pe nimeni în casă! Și cînd l-am terminat, cînd vine unul și-mi dă un like, sau cînd mă sună cineva și-mi spune „bă, dar ce mișto e”, păi nu mai îmi trebuie nici mîncare trei zile, fac ceva pe salariul lor. E o satisfacție enormă, poate să te țină în viață. Nu știu dacă alții au trăirile astea, dar eu mă hrănesc fizic din chestia asta. Asta îi spuneam și lui Cristian Grosu care tot îmi tăia din salariu. Era redactor-șef la Cotidianul și căpătase un obicei acolo, cum mă prindea tot ciupea de colo-colo. Dar de ce? Că nu veneam la redacție. Băi, viața e în altă parte, din redacție mai încolo. De ce să stau aici, doar sînt reporter! Și încet-încet l-am dezvățat, că el voia să semnez condica. Și am scris la un moment dat un reportaj despre testerii care stau la o firmă de jocuri. Era pentru prima oară cînd scria cineva despre ei și luasem nu știu ce premiu. Și mi-a spus atunci că pentru asta nu mă mai dă afară, că voia. I-am zis atunci, băi Cristi, tu lucrezi cu noi ca și cum ai lucra cu niște soldați. Noi nu sîntem soldați. Tu nu știi că un reporter scrie cu suflet? Trebuie să scrii despre o baba. Dacă tu nu simți un freamăt în inima ta nu îți iese, cititorul nu simte nimic din vibrația aia. Reporterii ăștia sînt niște oameni mai deosebiți și tu lucrezi cu ei ca la armată, tai din pix, îi încolonezi și îi trimiți la condică. Tu nu știi ce înseamnă să-l mîngîi pe cap pe-un jurnalist. Fac ceva pe 10% ai tăi că mi-i dai sau nu mi-i dai. Dar o vorbă bună contează enorm. Pentru că reporterii care scriu reportaj nu sînt mașini. Am văzut zilele trecute o știre cu o formație de roboți care cîntă muzică. Unul la chitară cu 16 degete, unul cu patru mîini la tobe, le băgau programul și cîntau exact ca Pink Floyd. Executanți, ei nu creau o melodie. Autorul de reportaj nu e robotul ăla cu 16 degete. E albina care culege polenul, îl înghite și regurgitează miere. Se duce, mănîncă realitate și dacă secrețiile nu sînt alea potrivite, mierea iese amară. Ăștia nu înțeleg lucrurile astea. Că mierea iese mai albă, mai galbenă, mai dulce, mai amară sau mai apoasă. Reporterii sînt individulități cu sensibilitățile lor și cu orgoliile lor.

            O.V.: Fără individualitățile astea, prinsă între jocurile politice, mai poate supraviețui presa scrisă?

            V.I.: Am scris la Jurnalul cînd avea 450.000 de exemplare. Dar nu aveam nici un cititor în Noua Zeelandă. Și acum am vreo șase, care tot intră pe blog, mai vorbesc cu ei, sînt români care s-au stabilit acolo. Cînd îmi dă raportul Google, văd că am 2000 de cititori în toată America, în toate statele. Presa tipărită nu făcea asta. Aveai cititorii tăi, cîțiva în Mehedinți, cîțiva abonați, cîțiva de la tarabă. Acuma scrii pe online din Cucuieți și citește ăla din Australia. Lasă că e mai bine online. Se duce informația mai repede, probabil că și mai ieftin, s-ar putea chiar și mai ecologic. Presa scrisă? Las-o să moară, oricum ne-am bătut joc de ea. Dacă e să moară va muri peste tot în lume, dacă nu moare în lume nu va muri nici la noi. Dacă moare peste tot, la noi va muri mai repede. Ne-am cam șters la fund cu hîrtia ziarului, începînd de la articolele inventate, cele comandate, campaniile.

            Dar presă va fi, nu are cum să nu fie. Dacă nu, reinventăm Scînteia, editor Guvernul, adevărul va fi absolut, oficial, unic și gata. Dar nu va mai fi așa niciodată. Atîta timp cît mai avem măcar un simulacru de democrație eu zic că se poate face presă și se poate trăi din asta, dar trebuie să pui suflet. Pentru că presa nu e producție de cărămizi. Nu apeși pe buton și o mașină le scoate la grămadă. Presa lucrează cu oameni.

Cătălin HOPULELE

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!