 |
Zeci de adolescenți din Germania, zurbagii și clienți ai poliției antidrog, sunt reeducați în România în câteva centre înființate anume pentru ei departe de ochii lumii. (Foto: Viorel Ilișoi)
|
În munții Maramureșului, pedagogul neamț Bert Schumann testează pe câțiva adolescenți scăpați din frâu, conaționali de-ai lui, pedagogia proprie numită “bici și zahăr”. Un pupic și-un cap în gură, cum ar veni. Și se laudă că “asta metod Schumann Bert este, al meu, 80 la sută copil recuperat”. Neamțul nu vrea să spună ce l-a mânat să-și părăsească țara și să trăiască pe o coastă de munte, în sălbăticie. În urmă cu patru ani a cumpărat una dintre casele împrăștiate pe Valea Vinului, a înălțat-o cu un etaj – totul din lemn –, a tras lumină de la vecinul aflat la doi kilometri și a început să aducă din Germania adolescenți de prin casele de copii sau din familii destrămate, trăgători pe nară, să facă oameni din ei.
 |
| Bert Schumann, pedagogul cu “bici și zahăr” |
Ceva asemănător, tot așa izolat, mai există undeva pe lângă Sibiu; prin ambele centre trec anual 30 de copii. “În Germania nu există case de copii ale statului, toate sunt ale unor fundații particulare, explică dr. Cornelica Ilea, directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Drepturilor Copilului Maramureș. Cei care nu se adaptează programului din aceste case de copii sunt reeducați în centre din străinătate, cum ar fi la noi, în Grecia, în Mexic, în Siberia, departe de mediul care i-a corupt.”
 |
|
| În drum spre casa de corecție. (Foto: Anda Corlat) |
Casele risipite pe Valea Vinului sunt în raza administrativă a orașului Vișeu de Sus. Doar câteva, la șapte kilometri de vatra orașului, dar se cheamă că sihaștrii care le locuiesc și văd față de om de două ori pe an sunt orășeni cu acte în regulă.
La casa lui Schumann, despre care în oraș nu se știe mare lucru, iar cei care mai știu câte ceva povestesc întâmplări scandaloase, nu se poate ajunge decât pe jos, trecând de vreo zece ori peste un pârâu care șerpuiește prin munți. Polițistul care ne însoțește zice că ar mai fi un drum, mai ocolit, pe unde pe vreme bună se poate ajunge și cu căruța.
Casa, cumpărată cu acte în regulă, pe numele lui Schumann, e înfiptă aproape nefiresc în peisajul proaspăt ca la începutul vremurilor. Pustiu. Dar perdelele de la un geam se mișcă și dau semn că acolo ar fi suflet de om. Și, ca la un semn, în curte răsar doi băieți care se apucă unul să crape lemne, celălalt să rânească la vaci. Salută pe românește, bună ziua, cu un accent ciudat, de parcă ar ține cuie de cizmărie în gură, și își văd de treaba lor, în silă, dar cu îndemânarea unora parcă născuți cu toporul în mână și crescuți la coada vacii. Robota stă la temelia pedagogiei lui Shumann, alături de pedepse cumplite și recompense mărunte: “Un bombon, un țigar, notă bună”.
O regulă a casei e să te descalți la intrare, ca la moschee. Camerele de la parter, cu mobilier sărăcăcios – un pat și o masă – , murdare și cu așternuturile vraiște, sunt pentru cei patru adolescenți din seria actuală: doi băieți și două fete. Fiecare are camera lui, dar, recunoaște amfitrionul, e mai ușor să păzești un cârd de iepuri, decât adolescenți de ambe sexe, foști consumatori de droguri, așa încât puștanii mai sar pârleazul. Nu-i bai, fiindcă, zice Schumann, fetele fac injecții de patru ori pe an să nu rămână gravide. Sexul și munca din greu îi liniștesc pe copii, îi fac să mai uite de grozăviile trecutului, de casă și de prietenii aflați la mii de kilometri.
La etaj sunt camerele soților Babett și Robert Schumann, camere pentru oaspeți și sala de clasă. Tot mobilierul e din lemn, lucrat de copiii care s-au perindat pe acolo în ultimii patru ani. Costumele nemțești ale pedagogului, atârnate pe pereți, sulimeneala excesivă a doamnei Babett și un laptop contrastează izbitor cu interiorul sumar și primitiv.
La semnalul șefului, copiii, care tocmai au mâncat de dimineață (gris cu lapte, pâine, margarină, ouă fierte, zacuscă, ceai), lasă baltă treburile și se adună pe terasa de la etaj, pe băncile acoperite cu cergi moroșănești. Toți fumează ca niște condamnați la moarte și poveștile lor zguduitoare se pierd o dată cu fumul de țigară în aerul rece cu miros de fân și bălegar.
Christina are 16 ani, dar nu i-ai da mai puțin de 25. E corpolentă, țâțele îi atârnă ca lăuzelor în flanela ruptă și murdară. Ea nu spune nimic. Strânge o mâță la piept, își încleștează fălcile și privește în sus, peste culmile cu băscuțe de zăpadă.
 |
| De cinci luni, de când e în Maramureș, Christina muncește ca un argat |
E singura care vine dintr-o familie respectabilă și unită, spune Babett Schumann. Părinții celorlalți sunt despărțiți. Un copil dificil. Poate de prea mult bine s-a înhăitat cu niște derbedei bine finanțați și a început să lipsească de acasă și de la școală și să pufăie marijuana întâi, apoi să tragă pe nară prafuri. Scandalurile nebunești din cartier au dus-o de mai multe ori la secția de poliție. În Germania, delincvenții minori nu sunt băgați, ca la noi, după gratii, ci sunt internați în case de copii particulare, sub observația poliției și a asistenților sociali. Părinții au fost de acord să o interneze în casa de copii a lui Schumann, departe de anturajul nociv. Toți văd asta ca pe un exil, ca pe o pedeapsă.
Christina stă de cinci luni în munții Maramureșului și se spetește muncind ca un argat, după rețeta Schumann, dar asta nu a schimbat-o cu nimic. E abonată la cele mai grele pedepse – pe care pedagogul le descrie în amănunt și cu vădită admirație de sine, fiindcă sunt invențiile lui –, dar nu dă înapoi niciun pas. Încăpățânarea asta o face să fie liderul grupului. Soții Schumann știu că, dacă ar îmblânzi scorpia, le-ar veni mult mai ușor să-i controleze pe toți patru și, cu toporul sau cu furca în mâini, să-i ducă pe drumul cel bun. Fata ascultă fără să clipească ce se spune despre ea. Numai când Schumann pomenește de țuica și de zecile de perechi de chiloți murdari găsiți sub patul ei și de fuga din casă în ziua când părinții au vizitat-o acolo, în creierul munților, ea își răsucește fălcile în podul palmei și îi aruncă o privire tăioasă, parcă i-ar spune: “Du-te naibii”.
Nici Svenja nu vorbește. Preferă să se ridice fără niciun cuvânt, ostentativ, și să se întoarcă în bucătărie, la oalele în care de dimineață a mestecat întruna, să dea cu mătura și să pună lemne pe foc. Umbra cleioasă de suferință nu i-a dispărut nicio clipă de pe față. Asta te face să observi că, de fapt, nimeni nu zâmbește în casa aceea care, oricât s-ar strădui soții Schumann să dea lămuriri înzorzonate cu zâmbete protocolare, rămâne mereu sub sigiliul tainei.
Ca și pe tovarășa ei de exil, o apropii ușor de douăzeci și ceva de ani, deși nu are decât 15. Destui ca să mănânce bătăi de la taică-său cât un ocnaș pe viață. Cel mai greu de îndurat au fost nopțile în care, după ce auzea scârțâitul ușii, apoi pașii lipicioși ai tatălui ei, se ghemuia sub așternut așteptând, paralizată, să-i simtă mâinile pe trup și gura puțind a alcool mușcând din carnea ei înfricoșată și batjocorită. De la incestul la care a fost obligată din copilărie și până la droguri, calea a fost scurtă.
Copiii stau în casa din munți a lui Schumann cel puțin un an, însă Svenja sigur va rămâne mai mult acolo. “Este cele mai greu de recuperat la ea”, conchide Babett Schumann, cu amărăciune de femeie care a născut trei copii.
După ce fetele pleacă de pe terasă, trăgând după ele privirile pline de compasiune ale băieților, David și Julian își aprind alte țigări și încep să turuie jumătate în nemțește, jumătate în românește cu accent oșenesc.
David, un puști de 15 ani, cu ochii verzi și cu unghiile îngălbenite de nicotină, spune din capul locului că nu are alt gând decât să se întoarcă acasă cât mai curând și să-l bată pe tatăl lui vitreg numai peste gură, ca pe coasă. “Vreau să dau în bot lu’ tata. Box!”, explodează el, lovind violent cu pumnul drept în palma stângă. Totul a fost frumos până când maică-sa a divorțat de bețivanul de tată al lui David, care măcar îi era tată și în perioadele de abstinență era chiar adorabil, și s-a recăsătorit cu alt bețivan, de data asta unul mereu pus pe harță și gata oricând să-i pocnească și pe mamă, și pe copil.
 |
| David și Julian, doi băieți de după blocuri, deportați în Maramureș |
Și David s-a pus în cârd cu niște băieți de după blocuri și a căpătat năravul bețiilor și al drogurilor. Când nu-i mai ajungeau banii, îi fura din buzunare. Până să ajungă în Maramureș, a trecut prin două case de copii din Germania. Nici aici, la noi, n-a avut stare, nu s-a adaptat. În cinci luni, a fost internat de două ori la psihiatrie, în Sighet: „Tulburare de conduită; tip rău socializat; abuz de tutun” scrie în biletul de externare. Însă băiatul susține că nu e nebun. E adevărat, a strâns așternuturile în mijlocul camerei și le-a dat foc, dar nu de nebun, ci de dorul mamei. A primit de la ea cinci scrisori și pachet de două ori, dar nu i-a răspuns, fiindcă într-un fel o consideră și pe ea vinovată de căderea lui, dar nu înseamnă că o iubește mai puțin. O visează în fiecare noapte, îi scrie versuri și le pune pe muzică rapp, cam așa: “Mamă, tu ești departe, eu sunt aici și adun roua din iarbă ca să plâng după tine, când vine noaptea mă tem că nu o să te mai văd, mamă, șterge-ți lacrimile și vânătăile de pe obraz, așteaptă-mă zâmbind, că într-o zi voi veni”.
Lui Julian îi trebuie câteva minute să-și schițeze în gând o listă cu motivele pentru care, de mai bine de un an, trăiește în afara lumii. Trage vârtos din țigară, se scarpină în cap, își mușcă degetele. Până la urmă renunță și rezumă totul într-o spovedanie scurtă ca un plici: “Eu făcut mult prostii”. Dosarul lui vorbește de bătăi, alcool, fugă din casa de copii, droguri, furt, tâlhărie.
Locuia cu mama lui și cu tatăl vitreg într-un oraș de la granița cu Olanda. Trecea granița, cumpăra ciuperci halucinogene (12 euro gramul) și marijuana (5 euro gramul) și le vindea în oraș. Bișnița a mers bine până când puștiul a făcut prostia să guste marfa. Avea nevoie de 50 de euro pe zi pentru droguri. Îi fura sau îi lua cu forța. Așa l-a prins poliția. După cura de dezintoxicare, a fost trimis în România cu acordul mamei și cu avizul autorității tutelare din orașul lui.
Julian nu se zgârcește la vorbe când laudă fericirea peste care a dat în munții noștri. Trai pe vătrai. Pare că recită o poezie dinainte învățată, iar Bert Schumann îl stimulează ținându-l părintește pe după umeri și afișând necontenit același zâmbet de protocol, artificial, parcă și l-ar fi cusut pe gură. Încheindu-și recitalul, băiatul amuțește brusc și rămâne ca hipnotizat, cu privirile ațintite undeva în zare. În zare, la capătul privirilor lui, sub faldurile cerului sfâșiat de două avioane cu reacție, sclipesc vârfurile înzăpezite, parcă presărate cu cocaină.
La plecare, departe de ochii lui Schumann, băieții aveau să spună cu totul altceva, pe nerăsuflate, vopsind raiul oficial în culori de iad.
Bert Schumann, autorul metodei de reeducare pe care a denumit-o “bici și zahăr”, sau “consecvență și iubire”, nu-și mai încape în piele de fală când își expune invenția pedagogică. Pe scurt, dacă respecți programul, primești zăhărelul: o țigară în plus, dulciuri, o vizită în oraș, ceva mai multă libertate, munci mai ușoare; dacă nu, întâi ți se ia câte un obiect din cameră, până nu rămân decât pereții goi, n-ai voie să asculți muzică, nici să te uiți la televizor, tai lemne până se tocește toporul, faci șmotru, sapi în grădină, cari pământ cu roaba, ți se taie rația de tutun. Pedepsitul pierde și dreptul de a i se vorbi. Orice ar spune copilul, nimeni nu-i răspunde, de parcă nici nu l-ar auzi, până când tăcerea celorlalți devine de nesuportat și copilul cedează. Lista pedepselor nu are capăt și fiecare își poate alege singur pedeapsa după cât de apăsat a călcat în străchini.
 |
| Pentru 20.000 de euro pe lună, Bert Schumann a dat mașina pe căruță |
Cea mai dură pedeapsă e să cari un rucsac plin cu lemne până pe vârful muntelui și înapoi. Iar Shumann explică subtilitățile metodei și cât de sigure sunt rezultatele. Dacă unul dintre copii nu vrea și nu vrea să facă ce i se ordonă, i se pune în spate un rucsac cu lemne și pleacă pe vârful muntelui, împreună cu Schumann, căci exemplul personal rămâne de bază. “La el dat lemne în rucsac, la mine ușor la spate, detaliază Schumann. Merge, merge, zice: nu mai pot. Bine, noi odihnim. Eu pus jos rucsacul, mănânc, el nu. Tot nu vrea mai departe. Eu stau, nu grăbesc, avem răbdare mult. Stă, stă, stă, se face noapte. Eu dorm în sac de dormit, el face frig. Trece noapte, trece zi, două zile, la mine cald și mâncare, la el obosit, și foame, și frig. Și cedează. Începe și plânge, și plânge, și plânge, zice: iartă la mine. Și eu iert, iau în brațe și las să plânge, să dea afară din el tot răutatea. Fără agresiv nimic nu faci”.
La ora 6 fix se dă deșteptarea, ca la armată. La 7, micul dejun. Urmează lecțiile, în sala de la etaj, în care nu există nimic altceva decât o masă tăiată din topor. După prânz, munci până seara la 7. Acesta e programul gândit de Bert Schumann pentru reeducarea copiilor lăsați în grija lui.
Școala nu e importantă în schema reeducării. Profesorul Mihai Cojocar, de la care neamțul a și cumpărat casa din munți, predă matematică și informatică. Informatică – strict teoretică, fără calculator. Iar Horst Zavatski predă biologie și chimie fără nicio eprubetă, fără o planșă. Copiii mai ciupesc de la cei doi dascăli și ceva geografie și limba română, atâta cât să se descurce în oraș, când sunt trimiși după țigări. Fiindcă numai pe țigări se duc banii adolescenților – 35 de euro alocație de la statul german, banii primiți de acasă, plus cei câștigați când fug din cămin și muncesc cu ziua prin gospodăriile stinghere din munți. Schuman a stabilit că un copil între 14 și 16 ani are voie să fumeze 5 țigări pe zi. Cei între 16 și 18 ani pot fuma câte zece. Însă unghiile îngălbenite ale copiilor și vocile lor tabagice arată că pădurea oferă ascunzători sigure pentru lucruri atât de mărunte cum ar fi țigările.
 |
| Christina se înțelege mai bine cu animalele decât cu oamenii |
Nici nu se vrea mai mult decât bruma de carte predată de cei doi profesori care nici nu urcă pe munte când zăpada astupă cărările. Pedagogul spune că în primul rând contează ca discipolii lui să învețe să-i accepte pe adulți, să învețe să trăiască în comunitate, dar nu spune cum reușește să facă asta în pustietatea aceea. Nemții își reeducă pușlamalele la mii de kilometri de casă, dar nu există o metodică anume, verificată și aprobată, așa că fiecare șef de centru face cum îl taie capul. Schumann hotărăște de unul singur când copiii sunt gata dați pe brazdă, reeducați și resocializați. Atunci ei se întorc în Germania, dau un examen de echivalare a studiilor – mai mult formal – și se înscriu, indiferent de vârstă, la o școală profesională. În Maramureș, trăind în pădure, ei nu învață decât tâmplăria, cu instructorul Vasile Năsui. Și ceva zootehnie, care mult nu le va folosi să-și facă un rost când se vor întoarce în orașele lor hipercivilizate. În ciudata gospodărie din munți copiii îngrijesc de 22 de oi, doi boi și o vacă, doi cai și un mânzoc, 30 de păsări. Rostul lor este mai mult acela de a le da de lucru copiilor. Și asta se vede cel mai bine în ochii Christinei, în felul cum i se luminează fața când adapă vacile sau înhamă caii. Se înțelege mai bine cu animalele decât cu oamenii.
Julian o fi călcat pe bec în răstimpul cât Schumann și-a lăudat groapa care la vară va deveni piscină, bucătăria de vară și pivnița scobită într-un mal, căci după aceea avea să fie văzut crăpând lemne, fără niciun rost, findcă în bătătură erau lemne tăiate cât pentru toată iarna.
 |
| Tăiatul lemnelor e o pedeapsă |
Se vede pe fața băiatului că a fost pedepsit, că tăiatul lemnelor e o corvoadă pentru cine știe ce boacănă. Lovește cu toporul în draci, cu ură, răzbunător, parcă ar ciopârți un dușman de moarte. Zice că efortul îl calmează. L-au năpădit nervii când și-a amintit că în urmă cu câteva zile, când Bert era în Germania, a intrat în biroul lui și acolo a dat peste o hârtie cu antetul fundației Schlupfwinkel Weisswaser und Lausitzer Bildungsegelschaft. A văzut că Bert Schumann primește 20.000 de euro pentru fiecare copil care trece prin centrul lui de reeducare. Suma pare plauzibilă, mai ales că până și Gheorghe Budai, îngrijitorul centrului, are un salariu de peste 600 de euro, de trei ori mai mult decât un profesor român. Unde mai pui că mai beneficiază și de brațe de muncă fără cheltuială. Îi ia pe copii acasă la el, cu lunile, și îi pune la toate corvezile din gospodărie, așa cum arată asistentul social Diana Zety în raportul trimis Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție. “Au existat probleme de adaptare la program a doi tineri, Benjamin M. și Julian de R., care au fugit până în vama Petea. Benjamin a pornit spre Sibiu și a ajuns în Sf. Gheorghe, iar ultima dată a fugit în Baia Mare, acuzând că este maltratat și privat de mâncare în cadrul Casei de copii de pe Valea Vinului și că el nu stă «în pușcăria de aici »”, mai arată Diana Zety în raport.
Nicoale Boitor, director adjunct la Direcția Generală de Asistență Socială, precizează că minorii germani aduși la reeducare în Maramureș au aceleași drepturi ca și copiii români. “Am efectuat un control, dar nu am sesizat practici care să încalce drepturile copiilor.”
Subcomisarul Gabriel Ciprian Sauliuc, de la Biroul pentru Străini Maramureș, a urcat asta-vară până la casa de copii din Valea Vinului. Niciunul nu avea actele în regulă.
Nu am putut aplica nicio sancțiune, spune polițistul, pentru că ordonanța de urgență 194/2002 nu prevede așa ceva. Cetățenii Uniunii Europene, deci și acei copii, pot să intre în România doar cu cartea de identitate și pot sta fără nicio formalitate 90 de zile pe semestru. Nici nu pot fi expulzați decât în cazuri deosebite. Nimeni nu știe câți copii germani au intrat în țară și cât au stat și ce s-a întâmplat cu ei aici. Am luat măsura intrării în legalitate, din 14 iulie, adică le-am acordat dreptul de ședere în România pentru doi ani. Dreptul acesta poate fi prelungit, la expirare, pentru încă cinci ani.”
(Apărut în "Cotidianul", 19 ianuarie 2007, sub titlul "Cură de Maramureș pentru nemți drogați")
6 comments
Articolul meu, din 2009, înainte de a merge undercover în unul din centrele din articol: http://ziuadecj.realitatea.net/eveniment/tratament-de-lux-pentru-toxicomani–25961.html
ha!!!!!!!!!!!!!!!!
deci asta trebuia sa fac eu cu casele mele din Maramu, cumpărate pentru o minunată pensiune de proiecte culturale. proiectul a eşuat şi n-am ştiut cum să-l marketez ca să-l vînd mai bine…
Excelenta descriere, observatii de finete (nici nu putea fi descris mai bine: „zâmbet de protocol, artificial, parcă și l-ar fi cusut pe gură”. Zambetul asta il regasesti peste tot in Germania pana ti se intoarce stomacul….si la origini te trimit astia tot cu un zambet din asta si extrem, extrem de politicos :d ).
Problema e ca neamtu’ ala nu respecta chestiuni elementare – nici nu trebuie sa fii psiholog ca sa le stii. Le simti: se poarta cu adolescentii, tinerii aia precum cu niste animale. (Si cei care au gresit au dreptul la o sansa iar acolo nu primesc nici una. Astea sunt metode: tinuti in frig, infometati pana isi cer iertare??!!!!). In nici un caz nu poate fi dupa… hai sa le zic ‘normele germane’.
Ca de altfel, in Germania is toti plini de reguli si norme, mai ales cei de la ‘Jugendamt’ (un fel de Protectia Copilului in varianta nemteasca). Pana acolo incat privesc numai legile refuzand sa vada lucruri reale, evidente.
Atunci cum de sunt trimisi acesti tineri (totusi, minori) cu acceptul Jugendamt (e necesar!) intr-o asemenea casa a groazei? Nu disciplinezi pe nimeni cu pedepsele, nu in halul asta. Educatia germana, principiile psihologilor spun, de regula, altceva.
Chiar au fost exemple (citite in cartzi, reviste de specialitate, emisiuni despre educatia copiilor)clare: de exemplu pedeapsa de a ignora un copil intr-o colectivitate e la fel de rea (si neindicata) ca si bataia. (Erau criticate mamele nemtoaice care procedeaza asa).
In fine, ar fi multe de spus…
Concluzia e una singura: ala a primit hartiile si autorizatia de a face asa ceva fiindca e neamt (o familie de romani care sa stie bine germana, cu psiholog etc si care sa faca intr-adevar lucruri bune nu cred ca ar fi obtinut hartiile).
Cel mai probabil, familia cu pricina plateste spagi si autoritatile de acolo si acestea zic ca e totul in ordine si nu exista nereguli, iar cineva de la Jugendamt (din Germania) probbil ca nu vine in control.
Da, suma pare reala din moment ce un loc la grdinita- numai cateva ore pe zi, in Germania- e estimata la aproape 1000 de euro ptr fiecare copil.
Nu exista o buna recuperare, de orice fel, fara intelegere, dragoste.
Adica mai bune sunt metodele de la Concordia.
Nu, astia nu folosesc metode germane (ci scriu ce vor in hartii si preyinta ce vor, ca oricum nu-i controleaza nimeni) ci e doar o gaselnita de a castiga multi, multi bani investind f putin, mai nimic.
G.
Asta e puscarie fara gratii.
Stați linistiti! A ajuns la puscarie neamțu!