Femeia care locuiește într-o gură de canal de pe strada mea, ieșind într-o zi la lumină, să mănânce, mi-a spus că a văzut trei copii închiși într-un țarc cu moloz și mortăciuni, undeva pe la Autogara Militari. Oare n-aș putea eu să-i scot cumva de acolo? Le-ar oferi ea condiții cât de cât civilizate în canal.
Am încălecat pe credincioasa mea bicicletă și am pornit spre autogară în căutarea copiilor. I-am găsit repede. Se jucau într-o curte cu câini, betoane, gropi, sticle, sârme, bucăți de autobuze, exact cum îmi povestise femeia din subteran. Inima îmi bubuia ca o tobă bătută de un surd, știam că voi face o faptă eroică; mă și vedeam alergând spre Asistența Socială cu câte un copil la subsuoară și cu unul în spinare. Dar ca să ajung la copii, trebuia să trec prin clădirea autogării. Și în acel punct visul meu eroic s-a întrerupt brusc. Pentru că obiectivul era păzit de o armată de rahați de om și de câine, o infanterie moale care împrăștia în tot cartierul gaze toxice, iar la cea mai ușoară atingere pe moț te împroșca direct în ochi cu un jet letal.
Acum, de când a cumpărat-o un spaniol, autogara e o ruină. S-a ridicat alta, alături. Clădirea veche a Autogării Militari, intrarea din spate a Bucureștiului, a devenit căcăștoarea navetiștilor. Când intri în Capitală, venind dinspre Pitești, asta vezi întâi și-ntâi. Aici vin aurolacii să se drogheze fără cheltuială, trăgând aer în piept, când rămân cu punguțele goale. Nimeni nu-l ia de gât pe proprietar să-l dea cu nasul în proprietate.
La primul asalt era cât pe ce să leșin. Dar nu m-am dat bătut. Mi-am tras niște pungi de plastic peste ghete și mi-am strâns nările cu cleștele de rufe cu care îmi prind pantalonii când pedalez. Și astfel echipat, respirând pe gură, am pășit vitejește în hazna. Un câine s-a apropiat de mine lipăind prin bălțile de pișălău. Nici nu și-a dat seama, cu simțul lui olfactiv neîntrecut, că sunt acolo, topit în masa de scârnă, și s-a îndreptat agale spre fostul biroul de informații. Un domn, de bună seamă mult mai curajos decât mine, pătrunsese adânc în teritoriul excrementelor și se ușura la perete. Altul pășea prin magiun calm, vorbind la telefon. N-aveau grețuri.
Afară, la câțiva metri de cloacă, oamenii se vânturau nepăsători prin oraș. De jur-împrejur, numai blocuri, mii și mii de oameni. Autogara, în mijloc, ca un animal în putrefacție servit pe masa de nuntă. Văzând cum bicicleta s-a lăsat într-o rână, doborâtă de putoare, mi-am dat seama că diferența fundamentală dintre oameni și biciclete e că bicicletele au simțul mirosului mai dezvoltat.
Duhoarea de dejecții și șobolani în descompunere mă invada prin ochi, prin toți porii. N-am putut trece mai departe să-i salvez pe copii. Am capitulat. Am rezistat acele câteva minute doar privind plin de speranță spre liman, către orașul meu iubit. Doamne, ce frumos e Bucureștiul văzut din rahat!
(20 martie 2009)
