Numai în ţara întunecatului Dracula salariile se mai pot mări prin descântece, vrăji și alte practici oculte. Abia m-am putut ţine cu bicicleta în urma unei procesiuni de de muncitori ieșiţi cu prapuri și cântări să invoce duhul salarizării.
Poporul se adunase acasă la el, la Casa Poporului. Dar casa era bântuită; spiritele rele ocupaseră amândouă camerele, și holul, și tot, așa că poporul rămăsese pe dinafară, înspăimântat de lucrurile necurate ce se petreceau înăuntru. Stătea înfricoșat la porţi, nu îndrăznea să pătrundă în bătătura strașnic păzită de lefegiii Puterii, toţi în straie negre ca smoala din cazanele iadului. Urma să aibă loc un ritual de exorcizare buhetară și de salarizare. Astfel de ritualuri de mare forţă se desfășoară în ţara noastră o dată la patru ani, când planetele, în opoziţie sau nu, se aliniază și lasă cornul abundenţei să se reverse asupra poporului de credincioși.
Deodată, în altarul improvizat în faţa casei bântuite a apărut primul preot al cultului sindical. Unul din acei șamani pricepuţi la vrăjeală care adună obolul credincioșilor în seifuri, firme, case, mașini, pentru că numai ei deţin virtutea magică de a comunica direct cu Puterea. Şi de multe ori se mută și ei la Ceruri, alături de zeii pe care i-au slujit în bisericile economiei de piaţă.
Şamanul a început să-i afurisească pe fii Răului, care înfometau poporul. În timp ce descânta, a ridicat mâinile și fluxul puterii lui s-a răspândit electric în mulţime. În transă colectivă, oamenii au început să urle, să-i spurce pe demoni ca în moliftele Sfântului Vasile cel Mare, doar-doar s-or înspăimânta și vor părăsi Casa Poporului. Fluierau, suflau în trâmbiţe, urlau, băteau din palme, agitau prapuri, icoane, flamuri, baloane și alte obiecte de cult. Vuietul apocaliptic zguduia zidurile fortăreţei din Olimp, dar niciun semizeu nu se arăta la geam să sloboadă puhoiul de bani deasupra muritorilor. Parcă n-ar fi fost și ei odată muritori! Acum ei aveau totul și trăiau în desfrâu, iar credincioșii n-aveau nici ulei de candelă în chiliile lor mici și friguroase.
Nepăsarea olimpienilor i-a întărâtat și mai rău pe supuși. Cu atât mai mult cu cât cei din secta dascălimii obţinuseră, mai mult prin rugăciune, 50 la sută în plus la salariu. Atunci s-a trecut la înfricoșătorul ritual al vârtejului. Mulţimea s-a urnit ca un singur trup și a pornit într-un marș irezistibil în jurul Casei Poporului, aruncând anatema asupra ei și a tot ce mișcă între zidurile ei groase. Procesiunea a pornit ca o armată, în frunte cu temuta legiune de dubași și fluierași care biruiseră în bătălia cu diavolii de la Dacia-Renault. Sunetul tobelor era menit să alunge spiritele rele. Apoi urmau trâmbiţașii Poștei Române, o sectă de peripateticieni. Din urmă veneau pedestrașii. Erau înarmaţi cu telefoane mobile și tot încercau să-i fotografieze pe aleși, având superstiţia că o dată cu imaginea le iau și sufletele. Dar cei aleși se făcuseră nevăzuţi. Aveau imunitate la orice, nu doar la fotografii.
Nici ameţitorul dans tribal de la sfârșit n-a desferecat porţile și ferestrele panteonului. Nici urletele, nici descântecele, nici psalmii din Codul Muncii. Adepţii salarizării prin voinţa divină nu s-au ales decât cu niște poze cu sălașul zeilor. Au plecat să se aghesmuiască, iar în agora au rămas numai niște atei vorbind despre productivitatea muncii.
(27 octombrie 2008)
