Tristețea pasajului Grant – Momente și spițe (18)

          Pasajul subteran Grant e trist. Profund trist, până-n armătură. E acea tristețe cenușie a construcțiilor ocolite de oameni, lucrări care și-au ratat destinul. De ce nu trec oamenii prin pasajul Grant?

          E drept, nici eu n-am folosit pasajul totdeauna. Am traversat pe deasupra, printre mașini, până când una mi-a agățat bicicleta și mi-a smuls-o din mâini. Noroc că nu eram în șa!

          Dar, curios, în desele mele traversări subterane n-am întâlnit pe nimeni în cale. Și era greu de dus senzația stranie că acel pasaj a fost construit doar pentru mine și pentru credincioasa mea bicicletă, în grija căreia m-am lăsat cu totul după ce am dovedit în acel mic accident că eram un prost deschizător de drum prin jungla rutieră a Bucureștiului. Oare cum ar fi arătat zona fără pasajul Grant, dacă eu n-aș fi avut bicicletă?

          Pasajul te trece ușor și în siguranță pe sub Calea Griviței, la capătul Podului Grant. În fața acestui avantaj, inscripțiile zurbagiilor din cartier și closetul improvizat într-o nișă sunt neajunsuri neglijabile. Totuși, numai după multe ore de pândă, în zile diferite, mi s-a întâmplat să văd intrând sau ieșind din gura neagră a pasajului fie un bâtrân, fie o femeie bolnavă, fie pe cineva din provincie, când și când, tot lume neputincioasă, străină, și m-am bucurat să împart cu ei această minunată lucrare urbanistică pe cât de utilă, pe atât de pe nedrept ignorată. Ceilalți preferă să treacă otova peste Calea Griviței. Mai degrabă se fofilează printre mașinile care trec în viteză, și de multe ori o pățesc, decât să folosească pasajul. Și, cum trec strada, mai departe, în loc să traverseze liniile ferate pe pasarela pentru pietoni, altă construcție tristă, se strecoară pe la botul locomotivelor furioase.

          Văzând baletul mortal al pietonilor printre mașini și printre trenuri, am înțeles de ce e ignorat pasajul Grant: fiindcă nu trece nici o mașină prin tunel