Nu pot să dorm de pe la 3 dimineață. Nerăbdător să plec la Sibiu, bucuros că ies din București. În zbaterea nesomnului, memoria îmi dăruiește un vers: „Ce frumoasă toamnă o să fie”…
Le depăn și pe celelalte după el:
„Ce frumoasă toamnă o să fie…
Vor muri poeții de ftizie
Și-n potop de galbene lumini
Ne va arde sufletu-n vitrini.
A murit poetul Călinescu.
Mâine o să moară Manolescu,
Poimâine un altul o să moară…
Ce frumoasă toamna literară!”
Versurile astea cutremurătoare le-am citit prima oară în adolescență (da, am avut și așa ceva!) într-una din „Cărțile cu prieteni” ale lui Mircea Micu. Și de-atunci mi-au tot revenit în memorie înălțându-se ca turla unei biserici scufundate, când scad apele.
Din câte îmi amintesc din cartea lui Mircea Micu, poetul Ion Sofia Manolescu a scris poezia asta în 1937, la moartea prietenului său, poetul Al. Călinescu (născut în 1907). Am căutat, atunci, la bibliotecă, și alte cărți de-ale lor. De Manolescu mi-a plăcut „Soare scufundat” (Editura pentru Literatură, București, 1962), pe care, cu mult noroc, am și găsit-o după revoluție la un anticar de la Universitate. Depre Al. Călinescu n-am putut afla mare lucru și nici n-am găsit, la Botoșani, vreo carte de-ale lui. A apucat să scrie două. Mult mai târziu, prin 2000, norocul mi-a pus sub ochi una — în biblioteca unui prieten, judecător din Ploiești, el însuși poet sensibil: „Mări moarte”. Un titlu care parcă îi anunța moartea (după debutul cu „Declin”).
Prietenia dintre Ion Sofia Manolescu și Al Călinescu s-a zidit în versurile astea simple și puternice ca un bocet, atât de triste și totuși atât de senine… Poezia asta mi-a tulburat inima în adolescență și mă urmărește discret de atunci. Uneori mă alină ca o șoaptă, alteori îmi tulbură somnul.
„A murit poetul Călinescu./ Mâine o să moară Manolescu”… Doi poeți pe care generațiile mai tineri nu-i mai caută. Dar care, iată, se înverșunează să meargă, vers lângă vers, parcă ținându-se de mână, prin colbul uitării.
Despre mine cine va scrie un vers?
3 comments
Ilişoi, nu eşti singur, nu fi trist
(De prietenia te-ncălzeşte)
Bălănescu are lacrimă de ametist
(Ce nostalgia înmulţeşte…)
Păi cin’ să scrie dacă nu eu Maestre? Cel mai umil dintre discipoli. Dar asta hăt, incolo, că n-au intrat zilele-n sac! Deşi, dacă mă uit mai bine în buletin, cred că o să scrieţi d-voastră despre mine. Ştiu că asta n-o sa se întâmple vreodata, n-am să am eu norocul ăsta, dar aşa sunt eu, un visător… Şi dacă tot m-aţi provocat, iată primele versuri din viaţa mea:
,,A fost odată unul Ilişoi,
Ce bine ar fi fost de erau doi…”
si pt mandea oo7:
Daca vorbim de doi intr-unul,
E sigur ca vorbim de bunul.
Ce nu-ntelege dumnealui in veci,
E ca atunci nu ne gandim la teci.
La ce-a strans ca sa se-nvaluie.
Vorbim despre poetul cu poezia arsa,
Probabil intr-un act din piesa-i farsa.
Despre uitarea ce adesea cere
Ca ultima, mirifica placere.
In care parca… nu s-ar sublima,
De buna voie nu s-ar blestema,
Ca bobul de arina nu s-ar comprima,
..In colb de nefiinta n-ar prea se auto-decima….
Si nima n-ar mai scrie versuri proaste
In toamne literare mai nefaste,
Daca ar scrie dansul singur versuri
Din ale gandurilor sale faste mersuri.
Colbul uitarii ar indrazni cumva caderea?…..
Asceza, abuzul si durerea?
Nicicand. si Nicaierea.
(primele versuri si din viata mea, nu mai ingaduiti debuturile pe pagina, apucati-va de re- scris poezie!)
http://www.facebook.com/pages/Lincanto-damore-dei-poeti-estinti/231409986885698