(Rubrica „Panoul de onoare” conține texte cu care pot să mă laud. Ale altora.)

Andrei Crăciun este poet și jurnalist. Și poeții și jurnaliștii știu cât de greu e să fii și una și alta fără să fii mai mult una decât alta. Acest echilibru delicat face din el un ziarist aparte. Îl știu ca ziarist, dar îl citesc ca pe un poet. E un refugiu vital pentru cititorul agasat de o presă adesea dezgustătoare. Chiar și atunci când scrie despre politica noastră imundăpicură un strop de poezie care îi face textele să se ridice din pagină și să plutească. Scrie ca nimeni altul, proteic și inspirat, tablete sportive, însemnări de călătorie, cronici de carte, comentarii politice. Nu lasă neatinsă nicio clapă din claviatura publicisticii. Și nu scoate nicio notă falsă. Îi aduce într-o armonie încântătoare pe Gogol,  pe Borges și pe Radu Cosașu. Este printre puținii ziariști care scriu la ziar ca în carte. El scrie și îi e de ajuns asta. Dacă aș putea să scriu cum îmi doresc, ca el aș vrea să scriu.
Înainte de a ne cunoaște și de a ne strânge mâna, Andrei Crăciun a scris de câteva ori despre mine. Sunt măgulit. Pentru că a scris de fiecare atât de frumos, încât va fi probabil singurul lucru care se va ști cândva despre mine. Preiau din blogul lui, cu recunoștință, aceste texte superbe.

Certificatul de deces al omenirii

În Bucureşti, un oraş mizerabil pe care e bine să-l evitaţi, a ieşit din bârlogul lui, ziua în amiaza mare, un bătrân aurolac. S-a aşezat în staţia de tramvai de la World Trade Center şi a început să se masturbeze.
Oamenii şi-au văzut de-ale lor. Nu şi Viorel Ilişoi, reporterul de modă veche şi bună de la „Cotidianul“, care se plimbă pe bicicletă, vede lumea, uneori coboară din şa şi scrie ca şi cum ar fotografia secundă cu secundă viaţa. Secvenţa aceasta de scurtmetraj cu potenţial de Oscar – un bărbos, alienat, care se masturbează urlând printre trecători mai preocupaţi să nu dea biciclistul-reporter peste copiii de pe trotuar – e România. Pe lângă care închidem ochii când trecem gândindu-ne la dead-line şi all inclusive. S-au dus de atunci câteva zile şi – vorbă stupidă şi deasă – n-a murit nimeni.
Dar mai urmează: bolnavii de cancer internaţi în Secţia de oncologie a Spitalului Municipal Ploieşti au fost trimişi acasă pentru că oricum nu existau citostatice pentru ei. Ca unul care cu ceva ani în urmă a experimentat pe propria piele regimul, i-aş spune nazist, dintr-un „spital“ (abator?) ploieştean nu mai găsesc niciun cuvânt de spus. Le-aş ura un scurt şi definitiv „Muriţi!“ celor vinovaţi de jegul din sistemul de sănătate, dacă n-aş şti că asta nu rezolvă nimic.
Şi nu suntem singuri pe drumul înfundat al autodistrugerii. În sudul Italiei, câţiva turişti se întorc de pe burtă pe spate pentru un bronz perfect. La câţiva metri mai încolo două cadavre proaspete zac răstignite sub nişte prosoape colorate în verde şi albastru. Cadavrele unor tinere de etnie romă. Au stat aşa moarte, într-o mare de indiferenţă, după ce şi-au trăit ultimii ani într-o tabără de ţigani din Napoli, tabără în care copiii arată ca în videoclipurile lui Michael Jackson de la sfârşitul anilor ’80. Băieţi nespălaţi, buboşi, îmbrăcaţi în zdrenţe sau despuiaţi, cu puţele murdare, şi fete lihnite de foame.
Pentru cei care au deschis ziarele mai târziu, Napoli e locul acela pus pe harta lumii de Mafie, de picioarele lui Maradona, de stadionul „San Paolo“ căruia poţi să-i spui „San Diego“ fără să pierzi nimic, portul unde un scriitor român s-a întâlnit mai demult cu un hamal care a refuzat să-i care bagajul, rostind fraza asta: „Astăzi nu lucrez, domnule, am mâncat deja“.
Valurile de scârbă care au îmbrăcat plaja italiană după ce mass-media a făcut din povestea ţigăncuşelor moarte printre iubitorii de soare indiferenţi un caz planetar cu sâmbure rasist nu ciobeşte întrebarea fundamentală. Omul e o specie pe cale de dispariţie? Vor fi plajele, casele şi birourile lumii populate cu fiinţe bizare, cu sufletul anulat de matricea hedonistconsumistă?
Rasismul de tip nou, dacă el te lasă să sorbi relaxat un ness lângă un leş de copil, nu mai e doar o plagă istorică mai ucigaşă decât cancerul. E fragmentul decisiv care lipsea din certificatul de deces al omenirii.
(Articol apărut în „Evenimentul zilei„ din 27.07.2008)

Cronicarii

E absurd, e periculos, e fals să spui că poveştile bune rămân netipărite.
E nedrept şi inevitabil, ca orice sfârşit de tragedie. Împinsă spre sinucidere, presa scrisă, aşa cum o ştim, va înceta, nu peste mult, să existe. Trebuie spus cât totul e încă aici. Gazetăria românească nu e cu nimic mai bună decât societatea românească, doar că atât cât e mizerie şi cât e strălucire în ea, totul e mai vizibil şi mai evitat. Ziariştii nu scriu despre alţi ziarişti. Păcat.
 Jurnalismul nu e doar suma neputinţelor noastre, nu e doar această defilare a unor santinele fără muniţie, nu e doar acest imens xerox de ştiri de agenţie, acest trist bazar de adevăruri transparente.
Există încă reporteri formidabili. Viorel Ilişoi, împlinit de trecerea anilor aceştia grei, s-a ridicat în inimile cititorilor săi, cu eleganţa şi discreţia pe care le cunosc, dintotdeauna, doar cei aleşi. Textele lui vor rămâne. Copiii bolnavi de cancer în ultimele lor lifturi, meşterii de la Săpânţa certându-se lângă cruci vesele, ţiganii şi caprele lor din satele de odinioară ale saşilor, pescarii de la marginile murdare ale Bucureştiului, gunoierii oneşti, obezii disperaţi, infirmii frumoşi, Viorel Ilişoi i-a mutat pe toţi într-o lume a lui, imperfectă, ca orice lume din litere. Toţi erau oameni şi toţi erau trecători. Viorel Ilişoi i-a nemurit în frazele lui scurte, sculptate lent, până aproape de desăvârşire. Veţi spune, poate, că este puţin, dar nu este.
Există încă texte ca nişte moşteniri. Când scrie despre cultura populară, Traian Ungureanu redevine stilistul fracturilor sufleteşti şi al mântuirilor subite. Când navighează în liniştea melancoliei, metaforele lui Cătălin Tolontan capătă ceva din frumuseţea soarelui care adoarme în Marea Egee.
Există încă dezamăgirea senină, nobilă, a lui Andrei Pleşu, publicistica ludică a lui Radu Paraschivescu, cuvintele Leliei Munteanu, eliberate, fericite, dansând ca punga din „American Beauty”, Cristian Tudor Popescu uitându-se în sufletul păcătoşilor cu forţa pe care o are, uneori, conştiinţa. Există Adrian Georgescu, poate îl ştiţi. Şi poate nu credeţi, dar dacă toate cuvintele din lume ar rămâne oarbe, ca oamenii lui José Saramago, Adrian Georgescu ar fi cel ales să le conducă prin lume, cu dăruirea soţiei unui oftalmolog fără nume.
Şi sus, sus de tot, există încă Radu Cosaşu, cel care şi-a mărturisit din vreme ultima propoziţie, perfectă ca o sonatină: „Aici zace un om care a vrut să fie gazetar sportiv şi a fost”. Omul care nu a vrut niciodată să fie cel mai bun, dar este. 

(Articol apărut în “Adevărul” din 08.08.2010)

Mulţumesc, Viorel!

Despre Viorel Ilişoi se spune că este cel mai bun reporter român şi se prea poate să fie aşa. Povestea lui începe unde se termină lumea, într-un sat din Botoşani, botezat absurd Tudor Vladimirescu, căci, serios acum, ce treabă are pandurul cu Moldova? Povestea lui nu încape într-o pagină de ziar, oricât ne-am străduit noi azi să scriem concis şi exact despre iadul care erau casele de copii din vremea dictatorului răposat.  Ştiţi, stimaţi cititori, cum doare când ai zece ani, eşti bătut cu o coadă de mătură din lemn de fag şi nu e acolo mamă care să te ţină în braţe şi să îţi şteargă lacrimile? Nu ştiţi.
Viorel Ilişoi a descoperit cărţile într-un cămin din Truşeşti care găzduia trei sute de băieţi, aproape toţi singuri pe lume. Cărţile l-au ţinut cu mintea întreagă când acolo, la Truşeşti, a văzut ce un copil nu trebuie să vadă niciodată: moarte şi viol. Şi dacă vă întrebaţi cui trebuie să mulţumiţi când îl citiţi pe Viorel Ilişoi, răspunsul este: Mihaelei, dragostea lui din clasa a treia şi a patra (într-a cincea s-au iubit de la distanţă, erau despărţiţi de un perete – el era la A şi ea era la B).
Şi tot au rămas atâtea de spus şi vor mai rămâne: Viorel Ilişoi a fost primul ziarist român care, după Revoluţia care nu a fost Revoluţie, a făcut puşcărie pentru calomnie (cea mai frumoasă zi nu a fost la început, cea mai frumoasă a fost ziua a noua, când soţia a venit în vizită şi i-a adus sarmale). A fost închis fiindcă l-a jignit pe directorul Casei de Cultură din Botoşani asemuindu-l cu Saddam Hussein, ceea ce a atras, de ce să nu spunem, şi un mini-scandal diplomatic. A scris ce a scris fiindcă directorul ăsta mutase cărţile la subsol, să le roadă şobolanii, şi în locul Bibliotecii a deschis buticuri care comercializau bonfaiere. A stat în celulă cu un sirian, s-a dat pe lângă el cu drepturile omului, atunci a mâncat el prima dată curmale şi smochine. A fost textier pentru o formaţie rock la un regiment de vânători de munte din judeţul Alba. A dormit în gara din Botoşani cu boschetarii, cu capul pe un gemantan de volume de poezie, ceea ce i-a atras şi o curioasă apostrofare din partea unui miliţian: „Bă, poetule!”.
Hombros – aşa se numesc aclamaţiile care înconjoară toredarorii triumfători în coride. Acum, la 42 de ani, Viorel Ilişoi este un om care a găsit în cuvintele care compun ziarele, ca şi cărţile, un sens şi o viaţă. Un toreador care a luptat fără profit, adică elegant şi just, cu o soartă nenorocită. A făcut cândva lupte greco-romane, a fost şi vicecampion naţional, dar a renunţat căci era lipsit de orice răutate. Îşi trântea adversarii la podea cu blândeţe. Aşa face şi acum. Învinge ceilalţi reporteri în texte fără cusur, fără să vrea. Viorel Ilişoi este un om care trăieşte şi scrie frumos, fără premeditare Primeşte toate aceste hombros cu modestia celui care a luptat cândva cu Moş Băşinuţă, un gardian ridicol care, aşa cum îi spune şi renumele, se propulsa cu propria-i energie eoliană, cu Moş Portocală, un chel, un ăla, care îi bătea în fiecare seară şi tot în fiecare seară spunea că nu bate copii, ci pijamale.
Umil, închei ca Flaubert, care găsea că e caraghios, dacă nu inutil, să tragi concluzii.

Printre orfani în “Epoca de Aur”

Ziaristul Viorel Ilişoi a crescut, între anii 1975 şi 1982, la un cămin de copii din judeţul Botoşani. Mai jos e o bucată din viaţa lui Viorel Ilişoi, întâmplări vesele şi triste, mai ales triste, din „raiul comunist“.
Viorel Ilişoi (42 de ani) este reporter la ziarul „Jurnalul Naţional”. Textele scrise de el în ultimii 20 de ani în presa locală şi centrală i-au adus multe premii, bani de patru biciclete (primele trei i-au fost, mişeleşte, furate), felicitări de la cititori şi admiraţia colegilor de breaslă.
Trebuie ştiut că Viorel Ilişoi a pornit de acolo de unde se termină lumea, de la sărăcia satelor din Botoşani, că a fost trimis de părinţi la casa de copii fiindcă nu aveau cu ce să-l ţină. Şi acolo a citit Ilişoi prima sută de cărţi, acolo a mâncat prima portocală, dar tot acolo a luat o bătaie cruntă cu coada de mătură, din lemn de fag. Acolo a fost martor la cele mai mari orori care i se pot arăta unui copil: moarte şi viol.
La începutul anilor ’60, în satul Tudor Vladimirescu, din judeţul Botoşani, mama lui Ilişoi s-a măritat cu un cioban care a lăsat-o cu trei copii şi a fugit. Iar tatăl său, care se trăgea dintr-o familie penticostală, s-a căsătorit cu o penticostală de-a lui şi a făcut patru copii. Dar „pocăita” a murit repede. „Aşa s-au căsătorit părinţii mei, care se iubeau de când erau mici. Iar când s-au luat, aveau deja şapte copii. Şi au mai făcut cinci, ca să aibă ăştia şapte cu cine să se joace. Eu sunt numărul nouă”.
Anii au trecut repede. Când ai 11 fraţi nu ai cum să te plictiseşti. Dar când Viorel avea şapte ani, tatăl său s-a prăbuşit la pământ şi nu s-a mai putut ridica. Avea o tumoare pe creier. S-au chinuit doctorii de la Iaşi cu el câţiva ani, apoi l-au dat să moară acasă. Bărbatul n-a murit, trăieşte şi azi, dar, căzut la pat, nu şi-a mai putut întreţine copiii. A fost momentul în care familia s-a rupt în două. Şase dintre Ilişoi au mers la casele de copii din judeţ. Viorel a nimerit la căminul din Truşeşti. Terminase clasa I. Era 1975.
300 – eroii de la Truşeşti
Pentru el un an n-a fost mult. Ştia că după un an, mama îl va lua înapoi, acasă. Numai că directorul căminului, Teodor Onciu, un bărbat chel, care-şi acoperea pleşuvia ca Băsescu pe vremuri, i-a spus femeii să-l lase pe băiat acolo, fiindcă era mai bine. În satul Tudor Vladimirescu nu era nici măcar electricitate, iar profesorii predau mai mult beţi. La cămin, în schimb, se mai făcea carte. Directorul a luat-o pe femeie de mână şi i-a arătat panoul de onoare, unde apărea şi fotografia lui Viorel. O ispitea ca Diavolul pe Isus după postul de 40 de zile. Şi a convins-o. Viorel s-a îmbufnat căci ar fi vrut acasă. A rămas însă la căminul de copii din Truşeşti până într-a opta, când a mers la liceu, la Pedagogic, în Botoşani. Au fost ani urâţi. „Ce am trăit la cămin nu m-a pregătit pentru viaţă. Din contră. M-a făcut un solitar. Toţi eram dezorientaţi. Nu ştiam să ne purtăm cu fetele”. Pentru că la Truşeşti era cămin de băieţi. 300 de băieţi, cei mai mulţi – singuri pe lume.
Moldova şi Gomora
Între cei 300 era o ierarhie ca la puşcărie. Cei mari făceau sclavi din cei mici. „Pe un amărât de opt ani l-au pus să-şi mănânce căcatul, ca să-l umilească”. Şi ororile continuă. „Păi, vreţi să vă spun că un băiat de clasa a VIII-a a fost prins când îl f… în cur pe unul de-a doua, într-un veceu? Sau că Dănuţ Chihaia, un ţigănuş fără părinţi, a fost lovit de un profesor şi a murit?”. Când spui „profesor”, avertizează Viorel, trebuie să decojeşti de pe cuvântul acesta tot ce înseamnă vocaţie. „Profesori” erau oameni din sat care mai făceau şi ei un ban de pe urma copiilor de la orfelinat. Pe Dănuţ Chihaia au vrut să-l bage în groapă în costum de pionier, iar preotul a făcut scandal, că „nu intraţi la mine în cimitir cu ăsta cu cravata diavolului la gât!”. Pe profesorul care a trântit copilul de l-a dat cu capul de balustradă nu l-a luat nimeni la întrebări.
„Tovarăşa, Oiţă se închină!”
Viorel Ilişoi a mâncat bătaie pentru că s-a dat pe gheaţă. Erau bocancii statului şi el le tocea talpa. A mâncat bătaie fiindcă citea după stingere cu o lanternă improvizată sub pătură. A mâncat bătaie fiindcă a fost cu colinda în vacanţa de iarnă. „Iar pe Marcel Ciobanu, poreclit Oiţă (câtă imaginaţie!), l-au bătut pentru că îşi făcea cruce seara. L-a pârât unu’: «tovarăşa, Oiţă se închină!». L-au bătut, săracul, ca pe martirii de la începuturile creştinismului. Şi el a continuat să se roage”.
„Nomazii”, în furcile caudine
„Păsăroi” erau numiţi cei care evadau din casa de copii. Acolo, la Truşeşti, s-a petrecut o bătaie epocală încasată de unul, Mihăiţă Ungureanu. „Copilul ăsta nu apuca să mănânce un meniu complet, că dispărea, fugea. Când îl aducea Miliţia înapoi, era trecut prin furcile caudine ale bătăii domestice. Directorul îl bătea în faţa noastră cu o vână de cauciuc, el dădea să fugă înspre noi, unde noi îl băteam cu pumnii şi cu picioarele şi fugea înapoi spre director şi tot aşa. Mihăiţă era nomad, ce puteau sa-i facă?”.
L-a înnebunit ochelarista
În cei şapte ani de acasă, Ilişoi a văzut o singură carte: „Era o carte de colorat”. Cărţile de citit le-a descoperit la casa de copii. Prin clasa a cincea s-a deschis o uşă, a intrat logopeda şi bibliotecara Elena Niţă şi nimic nu a mai fost la fel. Tovarăşa Niţă, o ochelaristă, l-a copleşit pe imberbul Viorel: „Când îmi dădea carte parcă îmi dădea ţâţă”.
Femeia avea masa în uşa bibliotecii. În spatele ei – stivele de cărţi. Copiii nu aveau voie să intre înăuntru. Luau ce cărţi li se dădeau, o dată pe săptămână. „Pentru că m-a văzut că-mi place să citesc, Elena Niţă m-a pus să trec pe sub masă, într-un ritual aproape bisericesc, apoi m-am înălţat christic de sub masă în faţa cărţilor. Alegeam cărţile după miros, ca un câine. Nu aveam niciun fel de cultură”.
Povestea a durat până în clasa a şaptea când logopeda şi bibliotecara Niţă a plecat. Lectura a rămas însă ca un drog pentru Ilişoi, îi umplea timpul, altfel, ar fi înnebunit. Dacă ar lua doar trei cărţi cu el de pe lumea asta, una ar fi „Toate pânzele sus!”. Cu ea a început el să viseze că o să călătorească şi o să vadă lumea. Dar nu toate visele erau aşa.
„Visam că mă pişam pe mine şi mă pişam!”
La casa de copii toţi aveau porecle. Lui Ilişoi îi ziceau Răţoi, fiindcă rima cu Ilişoi. Şi când făcea pe el, în pat, îl găseau dimineaţa într-un lac de urină, ca un răţoi, băltind. Până în clasa a patra a făcut pe el, de la neadaptare. Stătea la „stropitori”, un salon unde erau izolaţi copiii cu chinuri din astea. „Nu visam urât. Visam că mă pişam şi mă pişam!”. Mirosea puternic a urină, iar dimineaţa, pişăcioşii îşi luau saltelele în cap şi le puneau la soare, la uscat.
Poezia „Noi, patria”
Despre copiii crescuţi la cămin s-a spus la Revoluţie că formează armata fidelă lui Ceauşescu, îndoctrinată, devotată… „Fals!”, strigă Ilişoi. „Eram îndoctrinaţi şi noi la fel ca ceilalţi. La Plenare ne aduceau la televizor. Nu înţelegeam nimic”.
În clasa a şaptea a câştigat, totuşi, un concurs de „istorie a Partidului Comunist” şi a primit un abonament pe şase luni la cinematograful din sat iar în clasa a şaptea a scris o poezie dedicată partidului unic: „Se numea «Noi, patria». A apărut la gazeta de perete a căminului. Asta e, sunt compromis!”.
2010 – o mică întâmplare
Ne aflăm în faţa Teatrului de Comedie, la o terasă. Ilişoi povesteşte grozav. E seară. Pe masă avem un pachet de ţigări. Doi copii ai străzii se apropie şi cerşesc câte o ţigară. Ilişoi se repede la pachetul de ţigări (care nu e al lui, că el nu mai fumează) şi-l bagă în buzunar: „Plecaţi, bă, de aici, că nu dau ţigări la copii. Când o să mă vedeţi cu napolitane, atunci să veniţi să cereţi!”.Viorel nu a mai fost de ani buni în satul natal. Şi nici la Truşeşti, unde era căminul. Nu îl trage aţa acolo. În tinereţe a compus această scurtă poezie: „Nu-mi place să mă duc la ţară/ Să dau cu sapa prin culturi/ Făcînd în palmă bătături/ Care apoi or să mă doară”.
Traficul de râie
La cămin, copiii se spălau o dată pe săptămână (joia, cei din clasele I-IV; vinerea – cei de V-VIII). „Ne mai luau la cules de struguri sau la tăiat lemne. Ne făceam numai zoaie. Şi stăteam aşa, cu noroi sau zeamă de must pe noi, câte o săptămână. Puţeam, când ne dezbrăcam trăgeam cămăşile de pe noi cu patentul. Aveam periuţă de dinţi dar nu şi pastă. Eram plini de râie şi de păduchi. Dar nu tot timpul. Veneau, aşa, nişte valuri. Asta era şi bine, pentru că ne izolau şi nu mai mergeam la şcoală. Ba, câteodată cumpăram râie, scarlatină şi alte boli infecţioase. Cele mai bune erau astea de piele. Îi dădeam posesorului de râie suplimentul de hrană pe mai multe zile ca să ne lase să ne frecăm de el şi să luăm şi noi. Ce imagine: două corpuri goale care se freacă unul de altul. Dar nu era ceea ce părea!”, râde, amar, Viorel Ilişoi.
LEUL ŞI GIRAFELE
La casa de copii, Viorel Ilişoi a avut un coleg mai special: Demco. Băiatul ăsta aproape împlinise 18 ani şi tot clasa a treia era. Îi speria pe copii, mai ales când se nimereau împreună la baie. Îi plăcea lui să îi sperie arătându-le cât de dezvoltat fizic e în zonele intime, dar nu le făcea niciun rău. „Era un retardat blând. Îi plăcea să se joace cu noi un joc inventat de el, care se numea <>. El era leul şi ne alerga pe noi, nişte girafe pitice. După ce ne prindea, mergea aşa cu noi, sub braţ”. Astăzi, Demco e cizmar în Dorohoi.

Viorel Ilişoi ziarist:
„Mi-am acuzat părinţii iar când m-am căsătorit am luat numele soţiei, Iluţă, ca un act de revoltă: <>. Târziu am realizat că a fost mai bine că am fost acolo şi n-am rămas la mine în sat, unde s-a tras curent electric când am împlinit eu 18 ani”.
„Ne puneau să ne batem între noi, ca în experimentul Piteşti. A fost îngrozitor!”

*Acest articol, scris în colaborare cu Cristian Delcea, a fost publicat în “Adevărul” din 06.09.2010

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!