“Sper să scriu reportaj până în ultima zi a vieţii mele”

Interviu de Mihnea Măruță

Ani de zile, Viorel Ilişoi, poate cel mai bun autor de reportaje din presa scrisă de la noi, a practicat o formă de rezistenţă rară: s-a încăpăţânat să facă reportaj clasic, de anvergură, cu pre-documentare, mers pe teren, verificări şi scriitură cvasi-literară – o specie marginalizată de mulţi directori de publicaţii din cauza costurilor mari de “producţie”. Şi, în timp ce păstra principiile, Viorel adapta continuu forma, trecând de la cuvinte la foto şi video, din ziar pe net şi de la poveste la versuri, în funcţie de subiect şi de pretenţiile şefilor.
De vreo lună, Viorel e din nou în avangarda blazatei noastre prese. Tot el, “dinozaurul”, are curajul de a ieşi din pluton şi de a propune ceva diferit. De data asta, riscă şi mai mult, pentru că intră şi pe un alt teritoriu, cu orgoliile şi ”asasinii” lui: literatura.
Viorel Ilişoi şi-a convins şefii de la “Jurnalul Naţional” să-i publice acum, în epoca internetului, un roman-foileton cu frecvenţă zilnică. Episodul pe care-l scrie dimineaţa apare seara pe site şi a doua zi în ediţia tipărită.
Romanul se numeşte “Paişpe” şi are ca “agăţătoare”, cum se spune în gazetărie, un eveniment care, astăzi, când mulţi jurnalişti se transformă seară de seară în procurori, pare neverosimil: în 1992, Viorel Ilişoi a fost condamnat şi a făcut închisoare pentru un pamflet. Interviul nostru porneşte de la tema romanului şi ajunge, uşurel, în sufletul autorului său.
            
Mihnea MarutaMihnea Măruță26iunie 028: Cum a răsărit ideea să scrii roman-foileton acum, în 2011?
            Viorel Ilişoi: A răsărit în închisoare, în 1992; când am ieşit, am scris o sută şi ceva de pagini – noroc că m-am oprit, altfel riscam să devin prematur scriitor. Şi nu ieşea bine. Nu era proză, era o diatribă împotriva Justiţiei, o pledoarie în procesul la care nu participasem. Şi ideea a vegetat tot timpul ăsta, până în 2010, când a prins momentul să iasă la suprafaţă. Mai exact, după ce am scris un reportaj în foileton, cinci părţi, m-am gândit că aş putea să scriu şi un text mai amplu, nu neapărat jurnalistic, iar Marius Tucă a fost de acord. Oricum, prin tematică mă ţin aproape de gazetărie, întrucât „Paişpe” vorbeşte despre presa din anii ’90, deci – indirect – despre presa din zilele noastre. Fiindcă bolile din copilărie se duc până la maturitate, se văd şi astăzi la presa noastră.
            M.M.: Nu te-a speriat gândul?
            – M-a speriat, cum să nu? Şi au fost mai multe sperieturi, simultan. Întâi, volumul de muncă. Pentru mine, scrisul e un chin, nu scriu cu plăcere. Mă dau cu capul de pereţi, plâng, mă ia tremuratul… Mi se tot spune că sunt leneş. Ăsta e, de fapt, ritmul meu, atât pot scoate prin vârful pixului. Ca să rezist la maratonul romanului, mi-am făcut un program riguros: mă culc în fiecare seară la 10, mă trezesc la 4 dimineaţa şi scriu până la 12 – atât îmi ia pentru un episod pe care îl citeşti în câteva minute. După care mai migălesc o oră-două la text. Şi, spre bucuria mea şi a puţinilor mei cititori, văd că merge. M-a speriat apoi gândul că „Paişpe” – ăsta era numărul meu în puşcărie; acum s-a renunţat la numerotare, ţi se lasă numele când intri – nu va fi primit bine de cititori. Nu aveam în faţă modelul unui roman-foileton în presa de după decembrie ’89 şi mai ales din epoca internetului. Poate există, dar eu nu ştiu. Şi oricum fug de modele… Aşadar, nu ştiam cum vor reacţiona cititorii. Şi temerile mele s-au adeverit.
            M.M.: Atunci trebuie să terminăm repede, să poţi dormi… 🙂 Câte capitole scriseseşi când te-ai încumetat să propui foiletonul?
            – Când i-am propus lui Marius Tucă ideea foiletonului – de fapt: întâi, redactorului şef Valentin Zaschievici, care m-a susţinut de la faza lui „ce-ar fi să…?” – nu mai aveam decât vreo 40 de pagini rămase din tot ce scrisesem în 1992, din care nu mai păstrez decât 20-30 de pagini. În octombrie 2010 am plecat la Botoşani în documentare, de fapt o reîmprospătare a memoriei. La început a mers greu, se vede şi din primele episoade că scrisul e chinuit şi firul epic sare de pe fus. Când a început publicarea aveam 20 de episoade scrise, dar pe parcurs am mai şters din ele şi am rescris, fiindcă nu mă pot abţine să nu şterg masiv din tot ce scriu, am un talent deosebit la aşa ceva şi mă ajută mult şi tasta Delete – facilitate miraculoasă, inexistentă în epoca maşinii de scris, când trebuia să scrii rapid şi definitiv. Acum am ajuns la zi: ce scriu dimineaţa apare seara pe saitul ziarului şi a doua zi în ediţia tipărită.
            M.M.: De ce spui că ţi s-au adeverit temerile?
            – Temerile în privinţa receptării mi s-au adeverit. Foiletonul are puţini cititori pe internet. Dacă numără bine contorul saitului, sunt cam 400 de vizitatori unici pentru un episod în ziua când e postat, apoi mai vin la arhivă cam până la 1000. Pentru industria presei, care numără click-urile şi se bazează pe cantitate, e puţin. Însă o mie de cititori fideli pentru o proză-cum-o-fi nu-s de ici, de colo. Dar şi dacă romanul ar avea şi mai puţini cititori, asta nu mă va face să scriu mai prost. Ar mai fi cititorii ziarului tipărit, dar din direcţia asta nu am niciun semnal, în afară de câteva telefoane şi e-mailuri de felicitare şi de încurajare. Acum, dacă judecăm la metru cub, romanul ăsta se tipăreşte totuşi zilnic în zeci de mii de exemplare. Nu ştiu câţi cititori ai „Jurnalului Naţional” tipărit citesc şi „Paişpe” în ediţia tipărită, cum nu poţi să ştii nici câte cărţi nu îşi schimbă doar raftul – din librării în casa omului – fără să fie citite. E un experiment pe care am simţit că trebuie să-l fac.
            M.M.: Ai citit sau răsfoit foiletoane interbelice ca să ai nişte repere?
            – Am citit la Biblioteca Academiei, pe sărite, câteva foiletoane. L-am văzut şi pe Ion Cristoiu acolo, ceea ce, până la urmă, a fost un beneficiu mai consistent decât foiletoanele interbelice. Pentru că, acum, datele sunt complet schimbate. Cititorul este altul, gusturile lui estetice s-au schimbat, raporturile lui cu ziarul sunt altele. În plus, a apărut internetul, ceea ce schimbă total optica autorului de foileton. În secolul 19, epoca de aur a foiletonului, când Balzac îşi punea negrişorii să-i scrie foiletoane senzaţionaliste, când nu mergea, omorai rapid personajul şi romanul se încheia subit, începeai altul. Acum nu poţi să faci asta, fiindcă textul nu mai este uitat a doua zi după apariţia ziarului, rămâne pe internet, pluteşte ca un cadavru în spaţiul virtual şi e urmărit în continuare, forumiştii îi înfig în carne andrele, ace şi brice.

M.M.: Ai găsit în presa interbelică vreun foileton care ar rezista probei timpului? Ai luat vreun „secret” de acolo, vreo metodă, vreo tehnică?
            – Nu. Nici nu am urmărit să iau un model şi să-l urmez, ori măcar să adaptez la vremea noastră nişte tehnici de atunci. Fiindcă „Paişpe” nici nu e un roman-foileton propriu-zis decât prin aceea că apare în episoade zilnice – uneori cu întreruperi, când spaţiul lui din ziar e ocupat cu vreo reclamă… M-am gândit că „Jurnalul” scoate zilnic o carte de beletristică, de ce nu ar scoate şi o carte pe bucăţi, fiindcă suntem în epoca vitezei, când puţini se aşază la o lectura de durată. În rest, e un roman obişnuit, dar care nu prea respectă convenţiile scrisului, fiindcă eu scriu cum îmi vine şi păstrez doar ce îmi place. Deci e un roman, nu memorii, nu altceva. Romanul unui jurnalist. Suspansul, senzaţionalismul, intriga poli-centrică din foiletonul clasic, unde fiecare episod avea un clenci propriu, nu se regăsesc aici. Îl scriu ca şi cum, în final, ar fi o carte, fără subtitluri. Un text rotund.
*
            M.M.: Îţi propun să trecem în “lumea” romanului tău, care e, de fapt, viaţa ta. Ai crescut la orfelinat, pentru că tatăl tău era foarte bolnav şi a fost nevoit să stea şapte ani internat în spital. Ce şanse la o viaţă normală avea un copil care părăsea orfelinatul?
            – Ca să zic aşa, erau numeroase şi foarte mari şanse la o viaţă normală pentru toţi copiii de la orfelinat, numai că puţini ajungeau să le atingă. Sistemul caselor de copii de atunci era conceput să întreţină nişte copii, nu să-i pregătească, să-i formeze. Reuşitele sunt excepţii.
            M.M.: Vezi îmbunătăţiri în ceea ce priveşte integrarea socială a orfanilor acum, faţă de anii ’80?
            – Ţin legătura cu Violeta Ailenei, bibliotecara de după revoluţie de la casa de copii în care am crescut eu. Mi-a spus că, după revoluţie, mulţi au ajuns ingineri, profesori, au afaceri… Din grupa mea, din 24 de copii n-au fost zece care să fi terminat zece clase. Dacă refac în memorie harta clasei, din care timpul nu a şters niciun reper, nu pun steguleţe în culori vesele decât la mine şi la colegul meu de clasă, de pat şi de lingură Mircea Iftodi, acum contabil la o fundaţie pentru ajutorarea orfanilor din Bucureşti. Acum s-au desfiinţat acele case de copii uriaşe, nişte cazărmi, şi s-au înfiinţat centrele de plasament, copiii cresc în grupuri mici, după modelul şi pe structura unei familii. Se dezvoltă altfel – psihic, în primul rând. Situaţia e net diferită acum. Nu e raiul pe pământ, dar e altceva. Totuşi, avem 40.000 de copii instituţionalizaţi, semn că se întâmplă ceva cu familia în societatea noastră. O să devină ţara toată o mare casă de copii, un orfelinat cu capitală, drapel şi imn proprii. Experienţa casei de copii m-a format într-un anume fel: a dezvoltat, a acutizat o oarecare sensibilitate înnăscută. Exista şi riscul să mă înăbuşe cu totul, dar uite că am scăpat.
            M.M.: Ce-ai scrie într-o lege referitoare la cei care ies din sistemul orfelinatelor la 18 ani?
            – O, la asta m-am gândit când dormeam în gară şi prin cimitirele Botoşaniului: 1) casă, o cameră, un pat undeva, sub un regim anume, nu contează cum, pe o perioadă anume; 2) serviciu asigurat, tot pentru o perioadă stabilită prin lege; serviciu la stat, la autorităţile locale sau facilităţi pentru angajatorii orfanilor. Ideea este să aibă un serviciu, o sursă de venit decentă, rămâne de văzut cum să se aplice legal; 3) acces la credit pentru studii, pentru afaceri etc, în condiţii speciale. Copiii ăştia nu au decât hainele de pe ei când ies de la orfelinate. Cu ce să garanteze? Încotro s-o apuce? Astea sunt cele mai importante. Acum mai sunt şi fundaţii care se ocupă, dar tot statul – dacă tot i-a preluat de mici – trebuie să facă treaba până la capăt. Statul, adică noi.
            *
            M.M.: O altă zonă a foiletonului tău, poate cea mai consistentă, e presa. Ce-ai păstra din presa anilor ’90?
            – De la capitolul al patrulea, romanul intră (şi nu mai iese decât la sfârşit) în presa acelor ani, din care eu, unul, nu am mai păstrat decât entuziasmul. Ce am avut bun în mine la intrarea în presă am şi acum. Din ce am învăţat în acei ani nu prea a mai rămas nimic. Se făcea presă după ureche, prin cârciumi, la comandă, pe şpagă… M-am depărtat de zona asta murdară a presei când am început să capăt o conştiinţă de ziarist. Tocmai această devenire este surprinsă în roman. Mă refer la presa din Botoşani, presa provincială. Cum spuneam la început, multe din bolile de atunci ale presei se văd şi acum, s-au cronicizat. Am făcut lucruri de care mi-e ruşine (şi le povestesc în roman) până să ajung să fac lucruri cu care mă mândresc. Totuşi, „Paişpe” este autobiografic, nu o autobiografie. De altfel, numele meu nici nu apare în roman. Mulţi ziarişti – foşti şi viitori – se vor regăsi în perosnajul din carte.
            M.M.: Personajul din roman e băgat în puşcărie pentru un pamflet. Există situaţii profesionale pentru care un jurnalist merită să fie trimis după gratii, după părerea ta?
            – Un ziarist nu trebuie închis pentru ce scrie. Dar situaţii profesionale sunt şi şpaga sau şantajul, care trebuie pedepsite. La fel ca personajul din roman, sau invers, şi eu am fost închis pentru un pamflet. Judecat după legile de astăzi, ar fi un articol în interes public. Sentinţa am văzut-o prima oară anul trecut, în octombrie. Când am ieşit din închisoare, dosarul nu era de găsit. Acum am găsit doar sentinţa, nu şi restul dosarului. O am pe-aici, vrei motivaţia judecătorului?
            M.M.: Da. (Viorel îmi trimite facsimilul sentinţei, pe care o puteţi citi, transcrisă, după finalul interviului)
            – Asta e toata sentinţa: 3 luni de închisoare cu executare. Nici nu s-a dovedit că afirmaţiile mele l-au lezat cumva pe directorul Fundaţiei pentru Tineret, ci se spune doar că acestea „au fost de natură să”… Dar nu se spune în ce mod concret l-am lezat. Şi nici nu se aprobă vreo despăgubire morală, care va să zică n-a fost. Închisoare şi atât.
            M.M.: Vreau să vorbim şi despre reportaj, nu doar despre romanul „Paişpe”. Timp de vreo şase ani, la „Cotidianul” şi, mai recent, la „Jurnalul Naţional”, ai scris reportaj clasic, un gen tot mai rar în presa noastră, pe care cititorii, pe forumuri, spun că şi-l doresc, dar pe care tot mai puţini ziarişti îl stăpânesc. Unde se rupe legătura dintre cerere şi ofertă?
            – În birourile şefilor de gazete şi la uşa contabilului. Primii consideră că textele lungi nu se citesc – am auzit asta de atâtea ori – şi că un reportaj mănâncă prea mult timp, iar contabilul te cântăreşte din două semne: plus şi minus. La reportaj iese cu minus. Dacă te uiţi pe saiturile unde mai apar reportaje, ai să vezi că sunt mulţi cititori, mii, zeci de mii, uneori în număr mai mare decât tirajul ziarului, iar reportajele sunt urmate de comentarii favorabile, entuziaste, de încurajări la publicarea altor reportaje. E o gândire îngustă în privinţa reportajului; câştigul nu vine a doua zi, din vânzare, ci în timp, prin consolidarea prestigiului unui ziar. Însă la noi nu se mai lucrează la această componentă fină, prestigiul, care, până la urmă, e cea mai importantă.
            M.M.: Să zicem că eşti în faţa unei grupe de viitori ziarişti. Ce le spui la primul curs despre reportaj? Trei principii pe care le-ai descoperit pe teren…
            – Nu am talent pedagogic şi nu mi-am structurat până acum o propedeutică a reportajului. Nu l-am teoretizat. Însă am luat de multe ori cu mine pe teren tineri reporteri în care am văzut licărind talentul, ca să fure de la mine şi, în aceeaşi măsură, eu de la ei. Reporterii din noua generaţie au făcut şcoli de jurnalism, masterate, au un substrat teoretic solid – cei care îl au – şi de aici mai învăţ şi eu câte ceva. Eu sunt doar un meşteşugar, cânt după ureche, cum se spune.
            Totuşi, dacă ar fi să dau sfaturi, aş repeta ce am spus într-un text din rubrica mea „Din laptopul unui zeţar”, de pe saitul Agenţiei de Monitorizare a Presei: un bun reporter de teren este punctual ca moartea, este întotdeauna bine spălat şi proaspăt bărbierit ca un aristocrat, dar pregătit să intre fără fasoane în lături, să ştie dinainte ce caută şi să aibă ochii larg deschişi la lucrurile pe care nu le caută, dar care îi apar în faţă. De multe ori, reportajul stă într-un amănunt nebănuit, nedibuit la predocumentare.
            Ca principii, ar fi: 1) reportajul nu este literatură; 2) dacă nu este o poveste, nu este un reportaj; 3) dacă nu îţi tremură mâna de emoţie când semnezi la final, nu trimite textul la redacţie. Şi sfaturi aş mai avea eu, dar nu mai sunt ziarişti, cum ar spune înţeleptul rabin de Buhuşi. Glumesc: sunt mulţi tineri talentaţi. De nu s-ar pierde pe drum…
            M.M.: Hai să te zgândăr puţin 🙂 : acum, că ai trecut la foileton, te încadrezi şi tu în tendinţa generală a jurnaliştilor de a se ridica tot mai rar din faţa calculatorului…
            – Romanul este doar un experiment. Abia aştept să-l termin şi să mă întorc la reportaj. Pe 1 mai voi merge cu caiacul pe Dunăre, de la Giurgiu la Olteniţa, ăsta e viitorul subiect. În privinţa calculatorului, eu m-am adaptat bine, am trecut la calculator din primele zile ale apariţiei lui în România şi am încercat să-l integrez în munca asta la ziar. Acum repar calculatoarele prietenilor. Am avut la „Cotidianul” chiar o rubrică de tablete video, un fel de reportaje de pe bicicletă, lucrate pe calculator, pentru care a trebuit să învăţ (tot aşa: trăgând cu ochiul) câteva programe de editare audio-video, să umblu cu aparatură sofisticată, am făcut şi un film documentar de unul singur, cu tot ce implică tehnologia unui film… Inevitabil, o bună parte din jurnalistica vremii noastre se face de la calculator, unde se şi consumă. Nu şi reportajul.
            M.M.: Tu eşti un om despre care, privind în urmă, se poate spune că a avut o răbdare şi o îngăduinţă rare. N-ai grăbit lucrurile, nu te-ai cocoţat, ai primit ce ţi s-a dat, numai să poţi plăti chiria şi să-ţi poţi creşte copilul. Cum te lupţi cu gândul „Sunt unul dintre cei mai buni în meseria mea, dar, uite, nu-mi permit nimic la 40 şi ceva de ani”?
            – Eu nu am spus niciodată despre mine că sunt unul dintre cei mai buni în meseria asta, pe care o iubesc, i-am scris şi o declaraţie de dragoste, „curvă glorioasă, presa mea!”. Şi este o continuă mirare pentru mine că apar asemenea aprecieri la adresa mea. Este, într-adevăr, o frustrare că am avut tot timpul un salariu mic, uneori cu numai 20 de euro mai mult decât chiria, dar frustrarea asta nu mă doboară, pentru că am crescut la casa de copii şi sunt învăţat cu puţin. Ştii cât am cheltuit luna trecută pentru mine? 20 de lei. Apă minerală şi cafea în oraş. Cărţi primesc de pe la edituri, mai citesc de pe internet…
            Dacă aş fi un ziarist cu adevărat bun, probabil că aş fi plătit bine şi aş pleca şi eu pentru prima oară într-o vacanţă, undeva. La Amara, să zicem. Am avut doar de două ori concediu în 20 de ani de presă, şi atunci am stat în casă. Eu sunt un spartan, dar copilul meu… Nu mi-am trimis fata niciodată în excursie, nici măcar la Buftea. Tot sperând că va veni vremea să îi pot oferi plimbarea asta, uite că a facut 21 de ani şi s-ar putea să preia iniţiativa şi să vadă în sfârşit Buftea…
            M.M.: Ultima întrebare: când o să creşti mare şi-o să câştigi mulţi bani din romanele tale, te laşi de presă?
            – Nu. Sper să mă ajute Dumnezeu să scriu reportaj până în ultima zi a vieţii mele. Nu sunt scriitor. Am visat să ajung, dar n-a fost să fie. A fi jurnalist nu e cu nimic mai prejos şi eu iubesc meseria asta. Când ies din casă şi îmi pun la gât legitimaţia de presă, pe sub cămaşă, simt că însemn ceva, sunt mândru de mine şi stăpân, e ca şi cum aş purta o armură pe dedesubt.
            *
            Din Sentinţa penală 147 din dosarul 5311/1991 (Judecătoria Botoşani):
            “În nr. din 22 aprilie 1991, al publicatiei „Tinerii revoluţiei”, inculpatul sub pseudonimul Viorel Ilişoi a publicat articolul „Saddam Hussein se ascunde la Botoşani”: a făcut afirmaţii de natură calomnioasă referitoare la partea vătămată Macovei Cezar care îndeplineşte funcţia de director al Fundaţiei Judeţene pentru Tineret Botoşani.
            În consecinţă, inculpatul face afirmaţia în ziar în sensul că „sub înţeleapta conducere a distinsului subinginer Cezar Macovei, directorul fundaţiei, această instituţie s-a implicat constructiv în problematica deosebit de complexă a tineretului organizând câteva concursuri de frumuseţe cu aceleaşi concurente, de regulă”, apoi “a modernizat restaurantul Bulevard transformându-l într-o speluncă prin implementarea meselor metalice, a feţelor de masă găurite (deşi nu era nici o stemă de decupat) şi a sării antiderapante”. De asemenea, inculpatul afirmă că „acest Mecena al tinerilor botoşăneni se pricepe în aşa hal la gazetărie, încât consideră că un articol de 16/5 cm era mai bun (sau mai slab) decât unul de 12/4,5 sau de 24/10”.
            Astfel, în legătură cu partea vătămată Cezar Macovei se afirmă: „De reţinut că poate şi-a cusut buzunare suplimentare pentru a căra acasă salariul de vreo 6000 de lei lunar, plata pentru filat, ştampilat şi măsurat cu rigla”: şi că unitatea condusă de acesta „a înghiţit mai bine de jumătate din fondurile băneşti iniţiale, vreo şase milioane de lei”. În aceste condiţii, inculpatul, descriind partea vătămată, afirmă că „era compus din ochelari, mustaţă şi riglă” şi că „Saddam Hussein n-a dispărut. Şi-a pus numai ochelari şi se ascunde la fundaţie”.
                        În consecinţă, afirmaţiile de mai sus, făcute public, asemănarea pe care o dă inculpatul părţii vătămate cu Saddam Husseim, conducătorul irachian de tristă faimă internaţională, au fost de natură a expune în mod vădit persoana vătămată dispreţului public, lezându-i acestuia dreptul la demnitate şi onoare.”

Total
0
Shares
Share 0
Tweet 0
Share 0
Share 0
Related Topics
9 comments

  2. Al dracu’ ,,irachian”! Io credeam ca-i mort, voiam sa-i fac si o coliva, sa-i dau de pomana – intotdeauna mi-au placut barbatii cu mustata – iar el umbla camuflat, sub ochelari de soare, prin Botosani. Dar sa-i dam Cezarului ce-i al lui, demnitate si onoare cica, iar ziaristului, cam putin totusi, ce merita. Cel putin asa zice tanti ,,Justitica”, iar noi trebuie sa avem incredere in dinsa, ca e dama buna. Trei chestiuni ma framinta in aceste clipe istorice, s-a declansat campania electorala, sper ca n-ati uitat. Ce mai invirteste maritul Cezar, cum il cheama pe incoruptibilul judecator, si, mai ales, unde am putea citi si noi teribilul pamflet, deschizator de drumuri(spre pirnaie), usi(de arest) si porti(de penitenciar)?… Aceasta-i intrebarea, restul e tacere, hai noroc si inc-o bere!

    Răspunde

  3. Ziceam ce mai invirteste… Ca demnitate avea din belsug, onoare cacalau, sef de fundatie era, acu’, bag sama, tre’ sa fie vreun pirlit de deputat sau senator, sau macar prosper om de afaceri, cu viloi, gipan, amanta si alte maruntisuri si acareturi de felul ista…

    Răspunde

  4. Azi is liber. Si simbata trecuta am fost, n-as mai fi fost. Dar n-a fost liber si directorul care a trecut prin fabrica si n-a vazut nici un strungar la posturile de lupta! Si iote na, 5 la suta lipsa la lichidare, adica o zi de munca gratis in folosul societatii. Desi orele suplimentare nu sunt obligatorii, sunt la libera alegere a muncitorilor, cel putin asa scrie in contractul colectiv de munca. Dar asa e in democratie, in capitalism, si pentru (si) asta am murit noi in decembrie, asa ca sa ne fie de cap, si de bine! Ce voiam sa spun, am si uitat, azi am aruncat muraturile, varza, pepenii murati din beci, i-am facut poze lui finu’ la magazin, am scuturat toale si covoare de prin casa, aha mi-am adus aminte, voiam sa spun sa stati p-acilea vreo 3, 33, sau cred ca mai bine vreo 333 de zile – is cam puturos la scris, asa, ca mentorul meu – pentru ca veti afla in premiera, si la o ora de maxima audienta, cum era io sa primesc primul exemplar din romanul ,,Paispe”! Si cu autograf…

    Răspunde

  6. ,,Si e liniste pe dealuri ca-ntr-o manastire arsa, ard ”… E tare liniste p-acilea!
    La Galati ploua, nu arde nimica. Am vrut sa scriu o schita. Dar nu e cum vrea omul. Am vrut sa scriu o povestire. Trebuia sa vrea si Domnul! In 2 saptamini am scris mai bine de 7 pagini. Mai am patru ani pina la pensie, asta inseamna vreo 200 de saptamini ori sapte, cam 1500 de pagini. Pe putin, ca ma cuprinse elanul creator! Mai mult decit Victor Hugo in ,,Mizerabilii”! Cu ocazia asta sper sa iau si premiul Nobel. Jumate la dl Ilisoi, ca dinsul ma ademeni pe poteca asta, jumate la neamuri si prieteni(de cind am ajuns somer prieteni nu mai am). Iar restul vad io ce fac cu ei! Asa sa ne ajute D-zeu!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CUMPĂRĂ CĂRȚILE MELE CU AUTOGRAF