 |
| Fotografii de ELENA ILUȚĂ |
Aglăița, pisica mea, e bătrână și bolnavă. Împlinește treisprezece ani luna asta. Nouăzeci și unu de ani pisicești. Am fost împreună în tot acest timp. Pentru unii, prin crud seceriș, poate fi o viață. Pentru mine, încă viu, este o bună bucată de viață. E viața mea de reporter la cotidian. A început la treizeci de ani și — ce frumoasă întâmplare! — continuă și acum.
În toți acești ani Aglăița mi-a fost aproape. Când mi-a fost bine și când mi-a fost greu. M-a așteptat de fiecare dată la ușă cu aceeași privire din care ia Dumnezeu culoare când vrea să ne mângâie pe toți cu un cer senin. Mi-a arătat că dincolo de bucuriile și de supărările mele există o stare sau un sentiment care-mi luminează drumul de întoarcere spre mine. Lucrul acesta nu l-am regăsit de fiecare dată și la oameni.
De câte ori am luat-o în brațe s-o mângâi, s-a lipit de mine într-un fel care o făcea să treacă de piele. Știu că ea nu avea nevoie de această profundă tandrețe. Pentru mine o făcea.
Anumiți psihologi ai animalelor, care încearcă să complice savant lucruri atât de simple precum un mieunat, spun că pisicile se consideră stăpâne, iar pe noi ne văd ca pe niște sclavi. Că locuințele noastre le-ar aparține, de fapt, iar noi am fi doar tolerați. Se prea poate să fie așa pentru că până și psihologilor li se întâmplă să nimerească un diagnostic. Dar eu nu m-am simțit sclavul Aglăiței. Mi-a împărtășit destinul de chiriaș și, dacă s-a considerat vreodată proprietară, bine a făcut. Era casa altora. În fiecare nouă casă, până se acomoda, uda și murdărea covoarele. Sau când o nemulțumea ceva. Am strâns din dinți și i-am acceptat revolta și capriciile. Am învățat să-i iubesc și defectele — ceea ce oamenii îți cer să faci, dar nu te lasă. Aglăița nu trăiește iluzia perfecțiunii.
Am învățat, tot așa, să fiu tolerant. La început, recunosc, am încercat s-o disciplinez cu ziarul, cu ceva, când ignora tăvița de la baie. De fiecare dată după aceea am plâns. E curios cum vinovățiile care mă întunecă acum vin mai degrabă dinspre brutalitățile mele față de Aglăița. Am încetat s-o mai pedepsesc. Toleranța mea îi dă libertate. În chip neînțeles, i-am pierdut pe toți așa-zișii prieteni cărora le-am tolerat defectele. Poate pentru că toleranța fără iubire nu e decât altă iluzie de-a noastră. Pisicile nu au nevoie de iluzii. Când a fătat prima oară m-a făcut s-o respect. Am crezut că va muri de nesomn și de foame. O vedeam cum se clătina pe picioare, slăbită, cărându-și pisoii în gură de prin casă înapoi în culcușul din șifonier. Aducea unul, fugeau trei. Nu știu dacă modelul lui Sisif nu are la origini o pisică ocrotindu-și puii. Îi apăra cu dinții și cu ghearele. Atunci a fost cu adevărat stăpâna casei: nimeni nu putea intra de frica ei. Când îmi dădea voie să îi iau un pui să mă joc cu el, mă urmărea cu încruntări de temnicer. În inconștiența mea egoistă îi ascundeam câte un pisoiaș ca s-o urmăresc cum se zbate căutându-l. Până mi-am dat seama că suferă. De atunci am încercat să mă uit câtă durere pot provoca în jur micile mele bucurii.
M-a durut când i-am luat puii de tot. Am văzut că o durea și pe ea. Au trecut doisprezece ani de atunci și tot mai sare plină de speranță și de griji când aude vreun mieunat de pisoi la televizor. Mult timp după ce se termină secvența cu mieunatul, ea încă mai zgârie cutia televizorului. Îmi cere ajutorul cu priviri disperate. Mă topește. Descopăr atunci că e un pic de bunătate în mine. Pentru Aglăița toți puii de pe lume sunt ai ei. Pentru unele mame, semenele mele, nici copiii lor nu sunt ai lor. Cum să îi spun Aglăiței că puii ei au ajuns la niște oameni buni? Unul a ajuns în Canada, la o doamnă care i-a făcut căsuță de catifea și i-a pus cercel de aur în ureche, dând astfel luciu prostiei omenești. În eficienta lui înțelepciune pisicească, motanul și-a smuls bijuteria inutilă și s-a încăpățânat să doarmă pe canapea. De doi ani i-am adus Aglăiței tovarăș un motănel nebun. Îi fură mâncarea, o chinuie, o bate; dar ea, luptătoarea, nu ripostează. Îl vede mic și prost și-l lasă în pace. Sare agitată, cu coada măturoi, să-l apere când îl aude mieunând. L-a adoptat din prima zi. Aproape cinci ani a fost ocrotitoarea lui Rozi, un purceluș de Guineea. Pe toți ne-a adoptat.
Am încercat să învăț din devotamentul ei sinucigaș. Când a făcut cancer la vezică am umblat pe la doctori, am ținut-o cu mâinile mele la raze, am împrumutat bani pentru operație, am dus-o zilnic la injecție, am purtat-o o lună de zile mai mult în brațe. M-am născut la țară, am crescut în sănătoasa vecinătate a animalelor din curte. Sunt un țăran cu o atitudine utilitaristă în privința animalelor. Un câine e bun pentru că păzește casa, vacile sunt bune pentru că dau lapte, porcii sunt de mâncat, pisicile prind șoareci. Aglăița nu a avea nicio utilitate la oraș. Și totuși m-am zbătut, am făcut foamea, mi-am vândut din cărți ca s-o salvez. Am învățat că iubirea nu are nevoie de justificări și nu e un troc. Faptul miraculos că a scăpat de boală a fost o dublă bucurie. Întâi, aveam și de atunci încolo aproprierea ei caldă; apoi, o fărâmă de respect în plus: al meu față de mine. Îmi redescoperisem filonul pierdut al devotamentului. Mi-a prins bine acest sentiment în acea perioadă sortită înfrângerilor și ratării.
Lecția responsabilității a prins-o bine și Elena, fiica mea. Era în clasa treia când Aglăița ne-a intrat în casă. A pune apă în castronelul pisicii și a-i încălzi mâncarea sunt misiuni facile și pentru preșcolari. Dar fără ceva ca aceste mărunte îndatoriri nu crește în copii curajul asumării. Mă tem că Elena face parte dintr-o generație crescută fără pisici. Nu știu dacă din interesul fiziologiei sau dintr-un simț magic Aglăița a început să o simtă de la distanță pe Elena. Știam cu precizie, când îmi sărea din brațe și se ducea la ușă, că în câteva minute fetița va intra în casă. Nu era un reflex. Făcea asta de fiecare dată când intra copilul în casă, nu doar la ora întoarcerii de la școală.
Aglăița mi-a umplut viața de păr, poate și sufletul. Când curăț sacul aspiratorului, de fiecare dată arunc o mâță. Pe unde mă duc port, mai mult sau mai puțin la vedere, fire din blana ei. Desigur, și mirosul. M-a zgâriat și m-a mușcat de multe ori. Continuă să o facă și acum, la bătrânețe. Îmi remintește astfel că sunt egoist și că mă port neatent cu ea, cu ceilalți.
Mi-a împuțit aerul în casă. M-a făcut să mă rușinez de musafiri, când nu mi i-a alungat de la ușă. Am ratat multe ieșiri, presupus fructuoase, fiindcă nu aveam cu cine s-o las. A pus sămânța scandalului între mine și proprietarii pe la care am stat cu chirie. N-am iubit-o mai puțin, cu toate acestea. A răscumpărat totul de fiecare dată cu o lipire a capului de pieptul meu. Cu o privire de-a ei — cu cei mai albaștri ochi.
De treisprezece ani îmi stă alături. O singură dată a plecat de acasă. În aceeași zi cu nevasta. Orbit de suferință și de îndoieli, în noaptea aceea mi-am căutat pisica, nu nevasta. Aglăița se refugiase într-o gaură de la subsolul blocului și a așteptat cuminte, prea cuminte, s-o găsesc. Avea — în mintea ei de pisică — încredere și certitudini. Am găsit-o pentru că încrederea și certitudinile îi fac pe cei care le au să se întâlnească. Și când nu le au — să se despartă. În acești ani am pierdut prieteni, am schimbat case, am trecut prin câteva redacții, cu prea puține împliniri, au intrat oameni în viața mea și au ieșit, am urcat în fericiri iluzorii și am căzut în deznădejdi și deziluzii fundamentale, copilul meu a devenit femeie și se îndepărtează tot mai mult de mine, eu am îmbătrânit… Aglăița a rămas cu mine. Îmi destramă supărările și îmi dă prețioase momente de împăcare cu simpla ei prezență caldă și elegantă. E batrână, doarme mai tot timpul. Mai mult în brațe. Lady Aglaia, din Birmania, împlinește luna asta treisprezece ani. Nu știu exact ziua — cine mi-a dat-o n-a știut să-mi spună. Dar asta nici nu contează. Pentru că ființele dragi se nasc din nou în fiecare zi și cu fiecare mângâiere. La ele numai moartea contează. Teama de acest moment mă apasă de o vreme. Am avut de câteva ori coșmarul inevitabilului. Probabil e felul lui Dumnezeu de a-mi aminti, prin constrast, câtă bucurie îmi dă.
32 comments
Fifi, care nu era o lady, ci doar o bijuterie de pisică iubăreață, neobișnuit de cuminte, a murit la 15 ani, de cancer, privindu-mă în ochi.
Era prin octombrie 2009, și plîng și-acum la simpla aducere aminte.
Am văzut cum se zbate să mai trăiescă măcar o secundă, o sutime, o miime – știind că pierde. Am văzut cum i s-a stins lumina.
Poate nu întîmplător, după o lună-două am făcut infarct și am experimentat pe propria-mi piele cum e să ți se stingă lumina. Privirii, conștiinței de sine, existenței. De mai multe ori.
Totuși, nu experiența mea, ci moartea lui Fifi m-a impresionat mai tare.
Acum am un stent și o altă pisică. Ce-o fi, o fi.
Dar am învățat și niște chestii anterior incerte pentru mine. Multe, dintr-o experiență scurtă, dar intensă.
1. Dumnezeu nu există. Într-un fel – logic – o știam deja; atunci/acum am și simțit-o, la mai multe niveluri. Păcat, pentru că mi-ar fi plăcut să fie.
2. Pisici, cîini, canari, hamsteri – nu contează ce forme îmbracă; sînt vieți care ni se încredințează nouă și trebuie respectate. Să le dăm cel puțin cît și ce ne dau și ele nouă.
3. Superioritatea noastră, a oamenilor, e doar o închipuire jenantă. Sînt multe animale mai bune decît noi.
4. Tot ce spun e doar părerea mea, subiectivă; nu pretind că știu tot – se prea poate să mă înșel și-s dispus să aud contraargimente.
5. Iubesc omenirea pe ansamblu, dar apreciez foarte puține persoane
Scuzați divagația… 🙂
Viorel, ai legătura.
Interesant vladoots!
Poti sa dezvolti mai mult idea cu „Dumnezeu nu exista”! Ce te-a facut sa. ajungi la ac concluzie?
Logic,matematic vorbind,Dunezeu nu exista,…Exista insa un spirit universal factor de viata ,in care cred multi si..EL ESTE,..MINUNEA CARE UNESTE POZITIV.,pe toti cei ce cred in bine si frumos,….La buna revedere,…dincolo de marginile Universului,..!
De ce ar face-o, ma rog? Cine dracu te crezi ca sa ceri imperativ unui om sa isi justifice o afirmatie legata de (ne)credinta personala? Vezi-ti de treaba, nu te mai baga in suflete chinuite de viata si de iubiri pierdute, nu ai ce cauta acolo, un minim bun simt te-ar fi retinut de mult.
Ateismul comunist in care si-a format personalitatea.
Cred ca e cel mai frumos text despre o pisica pe care l-am citit, si rezonez total cu tot ce ai scris aici. Poate ca nimic nu ne defineste mai bine sau nimic nu ne arata mai clar decit felul cum traim relatia cu animalul de casa. Aceasta poveste spune despre tine cit o (auto)biografie de o mie de pagini. Mai ales despre curajul tau de a o scrie si despre curajul tau in general.
Foarte frumos, si asa e tot ce ai scris acolo. Pisica mea de nici 6 luni, Caty, ma invata in fiecare zi cate ceva. Copilaria mi-a fost acompaniata de hamsteri, o pisica si un pisoi, dar cel mai mult am crescut alaturi de Lizi, o pisica birmaneza, ca Aglaia. Si astazi ne aducem aminte de diverse ipostaze ale lui Lizi. Iar Caty imi lumineaza acum fiecare dimineata, cand vine sa ma trezeasca pe mine, vesnic intarziata, foarte finut, caci se aseaza langa umerii mei si toarce lin. Asa ma trezesc eu in fiecare dimineata. Si mi-e asa drag de ea! Poate de la animalutele pe care le avem langa noi putem invata despre devotament si dragoste fara a cere ceva in schimb mai mult decat de la semenii nostri. Ma duc acasa acum, la Caty meu 🙂 Sa aveti un Paste fericit!
Felicitari!!!nu am mai citit demult ceva atat de frumos,am ras si plans deopotriva,pisoiul meu Dl.Benjamin implineste 16 ani in vara asta…siam regasit in textul tau,momente identice cu cele traite de tine si Aglaita….multi ani frumosi inainte sa aveti…
Aglaita are un stapan minunat! … de fapt nu stapan, ci prieten.
asa i ANA !nu le suntem nici stapani ,nici sclavi suntem doar prietenii lor .am pisicuta in casa ( am gasit o pe strada ) si e de o inteligenta rara ,cand ma uit in ochii ei imi vine sa plang cand o vad asa de desteapta .daca nu aud ceasul dimineata vine langa mine in pat si ma impinge cu boticul pe la nas sau ma prinde cu dintisorii de barba !
Ca stapana, mama, prietena sau cum vreti sa-mi spuneti a unei birmaneze de 16 ani, empatizez cu fondul. Ca jurnalist, admir forma. Ca om, ma sfasie aceleasi temeri, aceleasi duiosii. Felicitari pentru text – superb! – si-o mangaiere tandra pentru frumoasa dumneavoastra cu ochii albastri care m-a facut s-o iau in brate si s-o sarut apasat, ca din senin, pe frumoasa mea.
Ce sa mai zic… Ca imi plac pisicile as minti, iar cateaua mea s-ar simti tradata. Si eu nu sunt un tradator. Ca il pretuiesc si iubesc pe dl Ilisoi, fereasca Domnul sa vada nevasta-mea rindurile de fata, dar asta o stie pina si ciinele blocului. Si eu mi-am pierdut nevasta, dupa ce am citit ,,Bormasina” si am dat in damblaua scrisului: de atunci fereasca sfintul sa ma vada in fata calculatorului scriind. In fata destinului implacabil, armonie conjugala sau divort iminent, am fost nevoit sa renunt, dupa numai doua luni, la o fulminanta cariera scriitoriceasca. De atunci sunt un zombi pentru ea, dar si dinsa pentru mine! Cind sunt la calculator suntem ca (!) ciinele si pisica! Dar m-a razbunat cateaua: acum vreo doua saptamini a insfacat-o de mina de a zacut 10 zile-n spital! M-am simtit profund razbunat! Dar natia romana a mai avut parte de deziluzii, a se vedea cazul Segarceanu si Mutu, asa ca n-as fi eu singurul ratat din tara asta. Despre copii ce sa mai zic: am doi, multumesc de urari, sa va traiasca si ai d-voastra, si sa fie mai fericiti si sanatosi ca noi: unul e la Barcelona, unde vrei nu vrei daca nu dai de Messi dai de Guardiola, iar celalalt la Londra unde sta la taclale si sprituri, cred, cu alde ,,Secspir” si printul Charles. Asa ca domnule Ilisoi vreti nu vreti, vrem nu vrem, puii, mai devreme sau mai tirziu isi cam iau zborul…Ca asta e rostul lor, sa zboare… Asemenea zmeelor din copilaria noastra, cred ca ati facut si d-vostra asa ceva, noi trebuind doar sa tinem bine sfoara in mina . Desi, in ultima vreme, sfoara e de prosta calitate, e cam subtire, si mai cedeaza uneori… Iar sfoara mea s-a rupt demult…Si daca imi e ingaduit, in final, o ultima incercare de impacare, pentru ca sufletul imi zice ca sunteti suparat pe mine. Desi, daca m-ati cunoaste, ati vedea ca sunt ultimul om pe care ati putea sa fiti suparat. SARBATORI FERICITE d-voastra, si multa sanatate doamnei Aglaia!
Mandeo, de unde ai scos-o pe asta cu supararea? Cum sa fiu suparat? De ce?
Va multumesc tuturor pentru aprecieri si pentru gandurile bune! Un cititor e cealalta jumatate a autorului. Aprecierea voastra ma implineste si ma onoreaza.
Asa mi s-a parut mie… La citeva comentarii nu mi-ati raspuns… Am crezut ca, vrind sa fiu spiritual, am sarit calul. Mi s-a mai intimplat, de, un biet strungar invatat mai mult cu ,,fiarele” si nu prea deprins cu relatiile interumane… Sunt cel mai fericit om din lume! Asta v-o doresc, din toata inima, si d-voastra!
probabil nu era nimc de raspuns
Este minunat ceea ce ati scris fiecare dintre voi,fiind in cea mai mare parte barbati,la mine este invers:am un motan care in aceasta vara face 6 ani si fara de care n-as avea o existenta pe deplin multumita,dar care este putin ostracizat si alungat de sotul meu(deh,meteahna geloziei!).Este unul dintre cei multi,am avut mai multe pisici in ultima perioada de timp si stiu foarte bine ce inseamna sa-ti moara,fie fie de boala ,fie otravita,fie sa nu se mai intoarca acasa,de fiecare data se intampla acelasi dezastru:nu stii cum vei supravietui tristetii covarsitoare pierderii ireparabile a celui mai bun prieten!Acum motanul pe care-l am este castrat,caci am incercat si acest lucru,pentru a nu mai pleca din casa si a nu mai supus junglei de afar,desi nici asa nu stiu daca nu l-am condamnat tinandu-l numai in casa,dar cu mine se simte fericit si ocrotit,iar eu simt cum imi da atunci cand am cea mai mare nevoie din magnetismul lui pentru a putea suporta viata.
Asa e ,ei sunt cei mai buni prieteni,ne iubesc neconditionat,iar noi trebuie sa facem totul pentru ei pentru a le merita prietenia atata timp cat sunt pe acest pamant,caci ei ne insenineaza si zilele si noptile!
Impresionant!
Mi-as dori ca tot mai multi posesori de animale sa gandeasca si sa simta ca dvs.
Multa sanatate Aglaitei si multi ani impreuna de aici inainte! 🙂
Va multumesc.
Sunteti minunat dar de fapt aveti un suflet minunat si citindu-va randurile am simtit bucurie cu durere , tristete cu zambete dar mai presus de astea am simtit IUBIRE . Permiteti-mi sa ma inclin in fata Dvs .
Multumesc.
Superb! Mangaiati-o din partea mea pe minunea dvs cu ochii de cer senin! Am si eu o birmaneza, care implineste 13 ani, si am simtit fiecare cuvintel de mai sus. Pentru asta va multumesc, si va doresc multi ani impreuna in continuare!
am plâns. am recitit. iar am plâns. cine nu cunoaşte iubirea unei pisici faţă de omul de lângă ea, nu poate înţelege…
am plâns mai cu seamă căci ştiu cum este sfârşitul poveştii. ştiu cum sunt datoriile şi împrumuturile pe care alţii nu le-ar face, nu le găsesc rostul. şi ştiu cât de plină este această iubire.
felicitări. un text cum rar mi-a fost dat să citesc în ultima vreme…
Impresionant text . Mi-am regasit in el toate trairile , emotiile si durerea ultimelor doua luni in care am fost alaturi de pisica mea draga si pe care din pacate nu am mai putut-o salva !
Multumesc Viorel !
Sa va traiasca frumusetile pisicesti! Multi ani intregii familii si multa sanatate Aglaitei! Ar trebui sa scrieti o carticica despre ea.
Am ales textul asta ca pe o odihna. N-am gresit.
Ce bine ca sunt aici toate povestile astea… odata descoperite, nu poti sa nu revii la ele. N-ai cum.
Atat de frumos e scris ca… parca iti doresti sa devii mâță… 🙂
(am luat din literele autorului, le-am imprumutat numai, ca nu le am pe astea la mine).
toate pisicile pe care le-am avut nu erau ale mele. Au fost ale parintilor mei cazate in casa bunicilor si am avut pana si una mostenita de la bunici singura mai longeviva (mascul) altfel s-ar putea spune ca pisicile mele nu prea dureaza. Nici cu cateluşa mea cea iubitoare nu am avut prea mult noroc, nu mai trebuie sa faca pui desi mai bine traia cu pilule anticonceptionale nu stiu de ce oi fi incetat sa i le dau la un moment dat oricum era bine cu ea vie
Ce frumos ai spus. Mi-au dat lacrimile…
Lasand tristetea la oparte, eu am… 4 porcusori de guinea. :)) Am inceput cu doi, sotul a mai adus doi in casa saptamana trecuta. Desi credeam la inceput ca ei nu lasa par, m-am convins repede ca o mare parte din blana lor vine cu mine la munca.
Fix in aceste momente, unul din ei se uita acuzator la mine: stau pe net, in loc sa il mangai pe el.
Salutare Maistre…,
Uitându-mă prin scrierile matale, mi-am amintit că acest articol a fost primul citit…și eu find un mare iubitor de pisicuțe.
M-am abonat și citesc tot ce primesc…
De Cronicile unui bărbat (ce am apucat să citesc primele două volume din cele trei )…nu m-am bucurat prea mult.
Volumele…și toate cărțile…și totul, a fost mistuit de incendiul ce mi-a ars garsoniera pe 17 aprilie 2019.
Noroc cu pisicuțele…cei doi motani că nu erau acasa. Doar eu am reușit să mă salvez…
Totul de la un nenorocit de încărcător de la o tabletă…
Asta e…încet…am să-mi revin.
O zi bună acolo la matale…
Să ne trăiești că ne mai descrețești frunțile…
Doamne-ajută!