Războiul crucilor şi foşnetul banilor în Cimitirul Vesel din Săpânţa

O încruntare adâncă taie hotar prin Cimitirul Vesel din Săpânţa. De o parte e unul dintre meşterii cioplitori, care a înregistrat la OSIM celebra cruce de Săpânţa şi a devenit proprietarul mărcii; de cealaltă parte, ceilalţi meşteri din sat, care nu mai au voie sa facă şi ei cruci.

Pe artistul popular Dumitru Pop-Tincu îl ştie o lume întreagă. De dimineaţă l-a filmat o televiziune culturală din Coreea de Sud şi, iată, acum alţi ziarişti îi bat la poartă, ceea ce îl face pe domnul Pop să strângă buzele nervos, gâtuind o înjurătură. Era la somnul de la prânzişor, la ațipel. Sculptorul vopseşte de ani buni moartea în albastru şi o pune să râdă pe cruci în versuri săltăreţe. Însă acum, nu ştiu cum se întâmplă că ori l-au mai lăsat puterile, ori l-a înlănţuit patima perfecţiunii, sau altă pricină o fi, că nu mai ţine pasul cu moartea: până face el o cruce, doi săpânţeni se petrec de pe lumea asta tot numai într-un râs și-un plâns. Şi altcineva în afară de el nu mai are voie să pună cruci în cimitir. În 2008, sfătuit de cineva, nu trebuie lumea să ştie cine, şi cam pe furiş, Dumitru Pop-Tincu a înregistrat pe numele lui, la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), crucea de Săpânţa. E proprietarul mărcii. Cine mai face cruci are de-a face cu el. Puşcăria îl mănâncă!

Alde Gheorghe Stan-Colţun, şi el sculptor de cruci, n-a intrat la puşcărie, dar nici mult nu mai avea.

‒ Eu i-am zis: măi, potoleşte-te, măi, nu mai face cruci!, povesteşte Dumitru Pop-Tincu. Îşi tot şterge mustaţa ca un şoarece lipit sub nas, parcă ar vrea s-o ia la fugă spre urechi şi el o opreşte cu degetele. Transpiră. Aşa. Dacă Stans-Colțun nu s-a potolit, l-a dat pe mâna procuraturii. Au venit procurorii şi l-au prins în fapt cu dalta în mână, scobea în lemn chipul unui tractorist mort într-un accident de muncă, în pădure. Ăla face cruci, îi ia pâinea de la gură. Trebuia să ia măsuri!

‒ Ne batem pentru viaţa de a trăi zi cu zi, trăim astăzi, dar mâine nu ştim ce facem: asta e problema mare!, zice Tincu filozofic.

I-au făcut mintenaş dosar penal lui Colţun. Cum era el fără cazier, om cu familie, maistru-intructor la şcoala de arte şi meserii din Săpânţa, mă rog, cu o caracterizare frumoasă, judecătorii din Sighet l-au iertat de închisoare şi i-au dat doar o amendă de 400 de lei şi 50 de lei cheltuieli de judecată. Dar dacă se mai întâmplă, a doua oară nu mai scapă.

Colţun nu e un lemnar oarecare. E şi el artist popular, ca şi Tincu. A făcut lucrări ornamentale pentru mănăstiri, pentru Casa Poporului, pentru case de oameni mari. Tatăl lui, Vasile Stan-Colţun, a fost ucenicul lui Ioan Stan-Pătraş, creatorul Cimitirului Vesel, cel chiar i-a făcut şi crucea maestrului, deci duce şi el mai departe, în vârful dălţii, o moştenire şi un talent; ar fi putut el să fie mai rapid şi să înscrie pe numele lui crucea săpânţană, dar cui i-ar fi trecut prin cap că poate cineva sa facă una ca asta?

Colţun, cu amenda în buzunar, ciopleşte la o cruce. Pune dalta aşa, pieziş, şi când dă cu ciocanul, ascuţişul se duce precis pe dunga lemnului şi lasă în urmă un canal care apoi se uneşte cu altul şi împreună alcătuiesc o literă, un cuvânt, un vers, un distih: “Şi viaţa o lăsai/ La 54 de ai”. Cât de supărat ar fi, nimic din veninul înjurăturilor nu se scurge prin uneltele lui în carnea uscată a crucii. Cioplitul crucii e un act ritual. Gura zice, mâna face.

Acum, dacă ar veni iar procurorii, l-ar lega pe recidivist şi l-ar zvârli în temniţă la Sighet.

‒ Să vină să mă ia, abia aştept!, îi înfruntă Colţun. Dacă trebuie să fac şi închisoare pentru că fac cruci, ce a făcut şi tata şi ce am făcut şi eu de mic, no, o să mărg la închisoare. Da’ să mă ducă legat pe la poarta lui Tincu şi să mă lase să-i spun oarece.

‒ Să se ducă Tincu la pușcărie, mânca-lar viermii!, îl sprijină soacra.

Nici nu e o afacere. Colţun face cruci pe datorie.

‒ O cruce mare, ca asta ‒ arată el spre lemnul în care ciopleşte ‒, eu o fac în trei luni şi cer douăşpe milioane. Vine omul, zice: hai, fă o cruce, că la Tincu e mai scumpă şi o gată când mortu-i pământ de tăt. Dă un milion acum, vinde nişte lapte sau palincă, mai vine cu un milion, pe urmă cu o bucată de carne, cu un sac de grâu, ce are şi el, că lumea-i săracă, şi uite-aşa, cu ţârâita, în doi-trei ani se plăteşte crucea.

La casa memorială a lui Ioan Stan-Pătraş, unde curator e Dumitru Pop-Tincu, în ultimele trei săptămâni au venit 17 vizitatori. Însă la cimitir vin zilnic autocare pline.

‒ În cimitir sunt și cruci făcute şi de mine, zice Colţun. Unde se duc banii? Aici nu e vorba de artă, că dac-o iei aşa, eu sunt mai artist decât Tincu. E vorba de bani. Tătă treaba e numa’ de bani.

Tincu l-a încolţit pe Colţun cu procurorii, dar pe Toader Turda-Sepe îl mai păsuieşte. Însă l-a avertizat:

‒ Ţi-am zis, măi Sepe, să nu mai faci, dar tu ai mai făcut. Măi, te mai las, dar când nu o să te mai las o să te dau şi pe tine pe mâna procuraturii. Trebuie să vii la mine cu crucile tale, eu să pun marca mea pe ele şi să îmi dai o cotă din vânzările tale.

‒ Hai s-o văd şi pe asta, a ripostat Sepe.

Sepe a fost şi el ucenicul lui Ioan Stan-Pătraş şi se consideră la fel de îndreptăţit ca Tincu şi ca toţi ceilalţi ucenici să ducă mai departe arta răposatului lor maestru. Cruci mari, de pus în cimitir, nu mai face de la revoluţie. Atunci s-a pocăit, a trecut la sâmbetişti, şi a început să facă numai cruci mici, de le cumpără vizitatorii ca suvenir. La Cimitirul Vesel din Săpânţa vin anual 200.000 de vizitatori şi din această neîntreruptă curgere de curioşi trăieşte comuna, cu cele şaizeci de pensiuni ale sale, iar Sepe în mod deosebit.

În atelierul lui cu maşinării zgomotoase care scot rumeguş pe nări, Sepe împinge o scândură în limba ascuţită a abricului şi taie cruci de trei feluri: mici, de 20 de lei bucata, mijlocii, de 40 de lei bucata, şi mari, de 60 de lei bucata. Vopseşte scândurelele cu albastru. Când se usucă, desenează cu pixul unul din cele câteva modele: soacra, beţivul, cosaşul, muncitorul. Apoi, cu o dexteritate ameţitoare pictează fiecare cruce din câteva mişcări iuţi, repetate de zeci de mii de ori. Acum face “soacra” şi scrie: “Sub această cruce grea/ Zace biata soacră-mea./ Trei zile de mai trăia,/ Zăceam eu şi citea ea”. Crucile acestea de 30-40 de centimetri ajung în magazinul de suveniruri al lui Sepe, vizavi de cimitir, printre şerpi din plastic, sperietori, elice, cârâitori din lemn, clopuri, broşe şi tot felul de nimicuri chinezeşti după care se dau în vânt copiii. Asta îl face pe Tincu să spună că Sepe îşi bate joc de arta crucilor de Săpânţa, că face numai kitsch-uri şi că trebuie oprit acest comerţ ruşinos.

‒ Numai dacă îmi taie mâinile, răspunde hotărât Sepe, care iese brusc din moleşeala lui bonomă şi zvârle din ochi sclipiri tăioase, de fierăstrău.

Dumitru Pop-Tincu a înscris pe numele său şi culoarea albastră de pe cruci, aşa-zisul “albastru de Săpânţa”. E adevărat că el cumpără vopseaua de la magazinul sătesc, aceeaşi vopsea folosită şi de ceilalţi meşteri, dar îi mai adaugă ‒ spune el ‒ şi nişte ingrediente secrete, obţinute din plante, într-un dozaj atât de fin, încât în final albastrul lui patentat nu se deosebeşte cu nimic de albastrul lui Colţun, al lui Sepe, al lui Nacu Australianul: singurii meşteri care mai fac cruci de Săpânţa, cu forma, cu albastrul lor violent, cu versurile şi cu basoreliefurile lor vopsite. Dumitru Pop-Tincu şi-a însuşit crucea şi albastrul de Săpânţa pentru că el face artă, zice. Naivă, ce-i drept, dar artă. Iar ceilalţi fac kitsch-uri. Toţi meșterii au în Cimitirul Vesel cruci făcute de mâna lor şi, dacă n-ar fi semnate pe cant, numai un expert ar şti care e a unuia şi care a altuia. Din 1.327 de cruci, câte sunt în Cimitirul Vesel, jumătate sunt făcute de maestru, jumătate de discipoli, în primul rând ale lui Tincu. El n-are ucenici. După el nu va mai fi nimic.

Meşterul Ioan Stan-Pătraş a avut mai mulţi ucenici şi când a murit, în 1977, nu şi-a desemnat un urmaş anume, asta însemnând că toți erau urmașii lui. El voise să facă o școală, nu să întemeieze o dinastie. Tincu a fost cel mai credincios continuator. Toţi ceilalţi se simt îndreptăţiţi să ducă mai departe arta lui Pătraş, numai că Tincu s-a făcut stăpân pe cruce şi pe albastru.

‒ E perfect legal, susţine inginerul Valeriu Geambazu, expert în invenţii şi mărci. Ceilalţi l-ar putea da în judecată pe Tincu şi să ceară instanţei să fie recunoscuţi şi ei ca titulari ai mărcii.

‒ Mergem cu el la judecată, susţin în cor puţinii meşteri de cruci din Săpânţa.

Primarul Ioan Turda (“Fratele cântăreţului Gheorghe Turda”, precizează el repede), i-a chemat pe toţi la primărie să-i împace, să nu se ia Doamne-fereşte la bătaie şi să umple de tristeţe şi de penibil Cimitirul Vesel, căci foșnetul banilor repede se poate transforma în scrâșnet de cuțit. Și cum au venit meșterii la primar, așa au plecat. Tulai!

(Cotidianul, 20 august 2009)

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!