Sfânta Veronica din Nisiporești

Sătenii din Nisiporești (Neamț) stau de câteva luni cu ochii pe Vatican, așteaptă ziua când Veronica Antal, consăteanca lor, va deveni oficial sfântă a Bisericii Catolice. Au înălțat o catedrală în locul bisericuței vechi, unde însuși Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea va ține slujba cea mare, de canonizare. Nici nu se îndoiesc că tocmai din satul lor se va ridica în calendarul catolic al doilea sfânt român, după Ieremia Valahul. La Vatican nici nu s-ar putea decide în alt fel. Ei oricum așa îi zic, de mult: Sfânta Veronica. Mai trăiesc în sat mulți care au cunoscut-o, trăiesc și rude – o soră, un frate, cumnatul, nepoți, veri… Oameni pe la 60-70 de ani. Când erau mici s-au jucat cu Veronica, au fost colegi la școala din sat, au cântat împreună la serbări și în corul bisericii, au plâns la moartea ei înfiorătoare, de cuțit. Și acum fetița aceea va deveni sfântă, sfânta lor, dintre ei. I se vor închina. Acum pozele lor de familie devin obiecte de cult, cimitirul – loc de pelerinaj, iar amintirile trec din gura lor direct în cărțile bisericești.

 ***

          Angela Albert, sora sfintei, e învăluită în vălătuci de aburi, în bucătăria de vară, ca îngerii din cărțile de religie pentru copii, pictați printre nori. Dar când iese în ogradă, bătrâna prinde contur clar, lumesc; alungă mâța și câinele care se hârjonesc într-o armonie paradisiacă, își șterge mâinile de pestelca de stambă, și gura, își drege nodul baticului sub bărbie și numai după acest ritual simplu se așează pe prispă și e gata să vorbească, stând drept, ca la poză, despre sfânta Veronica, sora ei mai mare.

Ca de fiecare dată când pomenește de Veronica, de la o vreme, întâi turuie o rugăciune scrisă de însuși monseniorul Petru Gherghel, episcopul de la Iași:

– Dumnezeule, Părinte atotputernic, noi te lăudăm și îți mulțumim pentru că ai dat slujitoarei tale Veronica Antal tăria de a-și păstra curăția cu prețul vărsării sângelui, devenind un exemplu de trăire autentică a credinței…

Cam prețioasă rugăciunea, nepotrivită în gura unei țărănci fără carte. Simte și ea asta și la „trăire autentică“ rărește puțin ritmul ca să pronunțe corect.

– Pe asta am învățat-o pe de rost la biserică și o spun așa cum am învățat-o de la părintele nostru. Dar eu când mă rog la sora mea pentru sănătate, pentru putere, pentru să fie bine pe lume, atunci mă rog așa cum vorbesc eu.

Mare lucru ce să spună ea despre Veronica? Că nu știe ea mai multe decât știu toți ceilalți din sat. Atât a declarat și la Iași, sub jurământ, când s-a făcut dosarul de canonizare: că era credincioasă mai tare decât alții, că era cuminte, cum a crescut-o bunica Zarafina… la școală spunea poezii – ce frumos le spunea! –, iar când s-a făcut mai mare nu mergea la horă, nu se băga între băieți… odată, cum era ea așa, mai voinicuță, l-a și pocnit pe unul care a spus o glumă deocheată… îngrijea de copii și de bolnavi prin sat și se trezea în fiecare zi la patru dimineața și se ducea pe jos, opt kilometri, la biserica din Hălăucești să se împărtășească. Minuni? N-a făcut decât după ce a murit…

Apare și domnul Carmil Albert, soțul Angelei, îmbrăcat ca pentru liturghie. De fapt, pentru poză, căci, în calitatea lui de cumnat al sfintei, cum ar veni, n-a fost ignorat nici de comisia diecezană, nici de ziariști, nici de pelerini și nu se cade să apară îmbrăcat oricum la asemenea ocazii, spune el privindu-și nevasta cu subînțeles. Ea nu pricepe, el îi face semn cu capul, strâmbând tare din sprâncene. Nevasta se scuză și pleacă să-și pună haine bune, de interviu. Nu de alta, dar are zece copii și cinci nepoți împrăștiați prin țară, la muncă în Austria, Spania, Italia, unul e preot franciscan la Roman… nu i-ar face de râs când o va vedea toată lumea în ziar cu hainele de corvoadă?

Până se primenește femeia lui, Carmil își intră în rolul de ghid, care vădit nu-i displace deloc. O ia înainte, ca să nu pierdem vremea așteptând, pe niște ulițe însemnate la fiecare răspântie cu câte un monument, o cruce, o capelă. Vorbește întruna despre viața și sfințenia Veronicăi Antal în niște fraze ciudat de elaborate. Câteva zile mai târziu avea să se dovedească a fi fost învățate pe de rost dintr-o broșură tipărită la Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman.

Casa unde a copilărit Veronica nu mai există. E doar o grădină pe care o țin Carmil și Angela, pun cartofi și păpușoi. Și un monument ridicat anume să le amintească trecătorilor de viața pilduitoare a Veronicăi și de moartea ei martirică.

„Dulce inimă a Mariei, reaprinde tu credința și iubirea în poporul României“, scrie pe monument.

***

Biserica cea nouă din Nisiporești, la care mai e doar puțin de lucru în interior, sparge cerul cu turla ei ascuțită, vizibilă din toate satele dimprejur. A fost concepută la niște dimensiuni demne de o catedrală care adăpostește de veci trupul unui sfânt al locului și al întregii creștinătăți catolice. E mai mare chiar decât catedrala episcopală din Iași. Un așezământ impresionant într-un sat pe jumătate părăsit – jumătatea lipsă e în Spania și în Italia.

– Am ridicat această frumoasă biserică – zice vicarul Eusebiu Jicmon, cu bani din daniile credincioșilor, precum și din alte surse, și cu munca sătenilor. În acest dom este așteptat Papa să oficieze slujba de canonizare. Canonizarea nu ar face decât să oficializeze cultul care există pentru ea. Și acest cult se poate spune că s-a născut imediat după moartea ei, în august 1958, când la înmormântare au participat toți preoții și toată suflarea catolică din zonă… Chiar de atunci s-a spus că a fost o sfântă. Monumentele au apărut mai târziu, le-au făcut oamenii, împotriva voinței puterii comuniste. Mormântul ei a fost și este loc de pelerinaj. Când va deveni oficial sfântă, va fi deshumată, atunci vom vedea și în ce stare e trupul ei, și reînhumată în altarul bisericii noi.

Toate acestea împreună pot fi cea mai mare minune a Veronicăi: cultul pentru ea să atragă mii de pelerini și astfel satul, în care chiar și sora sfintei se plânge de trai greu, să renască și să se adape economic, de ce nu?, din sfințenia patroanei spirituale. Este viziunea pragmatică a tânărului Tarciziu Ludovic, credincios catolic, care bea cafea după cafea de la un automat italienesc, la cârciumă. Nu că ar avea vreun viciu, ci numai de drag să audă cum cârâie mașinăria când bagă fisa.

 ***

Dinspre mormântul Veronicăi, privind către cruce, privirea se duce direct către turla bisericii celei noi, apoi alunecă în sus, până în cer.

Un grup de pelerini tocmai se roagă la mormânt. Toți tineri, câțiva cu tunsori de avangardă și cu lanțuri grele la gât și la brațe. Au venit de la o parohie din Galați cu preotul lor, care acum, cuvântându-le, culege din viața aparent ștearsă a Veronicăi fapte de sfințenie. Pentru că sunt și câteva domnișoare în grup, le dă drept pildă „eroismul cu care s-a luptat să-și apere curăția, murind înjunghiată, dar neprihănită“. Și, într-o evocare de un naturalism zguduitor, preotul descrie lupta dintre Veronica și acel ticălos, întruchiparea Diavolului, care, neputând-o înfrânge, a înjunghiat-o de 42 de ori și a părăsit-o în câmp, carne în două cu țărână, făcându-i pe spate, în batjocură, o cruce din coceni.

Adolescenții, care la început s-au înghiontit și au chicotit, pleacă de la mormânt muți, pipăindu-și lanțurile de la gât ca pe niște rozarii. În urma lor rămâne un bătrânel. Se apleacă și sărută chipul sfintei de pe cruce. Spune că se numește Ioan Mihaeș, e din Galați, și că se roagă la mormânt în fiecare an. Soția lui a zăcut nemișcată opt ani de zile… Doamne, cât s-a mai chinuit cu ea! Medicii i-au zis că n-are scăpare. Dar a doua zi după ce i-a adus pământ și flori de la mormântul Veronicăi, s-a ridicat ca Lazăr din Biblie și a început să umble și acum nu mai are niciun semn de boală, și-au făcut și doctorii cruce. Minunea aceasta a sfintei a relatat-o în scris, sub jurământ, aducând și un vraf de documente medicale, și se află la dosarul de canonizare trimis la Vatican acum jumătate de an.

        ***

Locul unde a fost Veronica Antal, pe dealul numit După Pădure, este alt punct sfânt. La patru kilometri de sat. Altă cruce, cu aceeași imagine ovală, cu chipul ceramic al unei țărănci vânjoase înacadrat de o broboadă neagră și luminat de un zâmbet cald.

– Comuniștii nu ne lăsau să punem cruce aici, povestește Carmil Albert, revenit în rolul de ghid, după ce, din motive care scapă celor neobișnuiți cu sfinții recenți, a evitat să-l întâlnească pe vicarul Eusebiu la biserică și la mormânt, a stat deoparte. Ateiști! Cum puneam o cruce, o dădeau jos, că era pe pământul ceapeului. Și într-o noapte, în ’81, unul Ludovic Ciucheș a venit aici cu ciment, cu balastru, cu tot, a pus crucea și a blestemat pe cine o da-o jos… Da, s-au temut și comuniștii să nu pățească cum au pățit-o unul câte unul toți care-au spus minciuni la proces.

În fiecare an de 24 august, ziua morții Veronicăi Antal, la crucea de pe deal se adună mii de credincioși. Oficiază zeci de preoți, uneori chiar și episcopi din alte dieceze.

– Tot aici se fac și slujbele pentru ploaie și belșug. Și dacă ne rugăm, plouă! spune profesoara de muzică Lidia Petrescu. Aici plouă, iar mai încolo, peste deal, nu plouă. Este un loc binecuvântat.

 ***

Moș Neculai Măgdici se clatină pe picioare nu de povara celor 75 de ani, ci de bătăile îndurate când a fost cercetat pentru uciderea Veronicăi Antal. Are plămânii șubrezi, tălpile, mâinile și șalele îl dor și acum de la bătăi.

– M-au arestat pe mine, pe Dumitraș Pavel și pe Mocanu Pavel, povestește el: Ne-au dus la pușcărie la Bacău și dă-i bătaie în noi să spunem că am omorât-o pe deal, când venea de la Hălăucești de la liturghie… Șapte luni de bătaie, dar tot n-am spus și n-am semnat ce vroiau ei… M-au judecat, mi-au dat degeaba 25 de anis ă-i fac la închisoare…

Dar ceva nu se lega în probatoriu… La recurs, cei trei au fost achitați. Din lipsă de probe. Crima a rămas cu autor necunoscut. Dar dosarul a fost redeschis surprinzător după 15 ani.

– În ’73, hopa!, una Ileana a lui Carp, când să moară, s-a spovedit la popă, dar a chemat și miliția. Le-a zis ca nepotu’ Mocanu Pavel a omorât-o pe Veronica, că a văzut ea cu ochii ei, dar n-a zis nimica toată viața, că el i-a dat bani să tacă.

La al doilea proces, Pavel Mocanu a fost condamnat la 12 ani de închisoare. A murit anul trecut într-un accident de mașină. N-a recunoscut niciodată crima.

Celălat acuzat, Pavel Dumitraș, a murit de la bătăile din timpul anchetei.

– Da’ mai înainte de asta, își amintește bătrânul Măgdici, s-a otrăvit Pal, milițianul pe care l-a cumpărat familia criminalului Mocanu la primul proces. Ibovnica lu’ Mocanu… a crăpat inima-ntr-însa, a căzut lată la o petrecere… Juca, râdea, și odată pleoaf! – a căzut! Un impiegat care l-a văzut pe Mocanu plin de sânge și n-a zis nimic la anchetă a murit și el, și băietul lui, când era totul pregătit de nuntă, amândoi odată, în accident de mașină. Pe urmă unul s-a spânzurat, altul a înnebunit… Cine a avut vreo vină sau a știut ceva și n-a spsus, n-a scăpat nici unul. Eu ce mai trăiesc dintre toți, vai de zilele mele!, spune bătrânul și, sleit de puteri după atâta vorbit, se lasă moale pe un buștean, sub gardul de cărămidă ca un zid de închisoare.

***

Veronica Antal a dus o viață curată, nimic mai mult, adică n-a vindecat orbi, n-a proorocit, nu i s-a arătat Dumnezeu în grădină, și a fost ucisă la 23 de ani într-o tentativă de viol – în termenii reci și parcă necuviincioși ai Codului Penal.

Preotul franciscan Damian Pătrașcu, cel care a dus la Vatican dosarul de canonizare, spune:

– Sfințenia poate fi peste tot. Veronica a trăit printre oameni în curăție, ca o sfântă, nu e nevoie să fi mers pe ape, ca Isus. Având o moarte martirică, nici nu se cer minuni pentru canonizare, deși acestea s-au înregistrat, s-au depus la dosar și vor fi verificate de Congregația pentru Cauzele Sfinților, cum vor fi verificate viața, moartea prin martiriu, virtuțile și faima de sfințenie.

Canonizarea (sau sanctificarea) înseamnă ridicarea la cinstea altarelor, în rândul sfinților Bisericii Catolice. Beatificarea, adică ridicarea în rândul fericiților Bisericii, este primul pas în procesul de canonizare al celor care au murit de moarte bună. În cazul Veronicăi Antal, dacă la Congregația pentru Cauzele Sfinților se va considera că moartea ei a fost martiriu, ea va fi direct canonizată, sau sanctificată, sărindu-se peste etapa beatificării, va fi propusă ca sfântă întregii lumi catolice.

 ***

3.000 de pagini conține dosarul de canonizare al Veronicăi Antal. A fost întocmit între 2003 și 2006. Originalul, sigilat, se află într-un seif la episcopia din Iași. O copie a fost dusă la Vatican. Conține 227 de mărturii luate sub jurământ, inclusiv de la ucigaș, 20 de fotografii, documente oficiale. Plus 150 de poezii și 50 de cântece dedicate Veronicăi Antal, câte se cunosc. Un cântec spune așa:

         “Câștige sufletul tău

         A cerului mare comoară,

         Fecioară martiră pe câmpul de luptă,

         Să-ți fie țărâna ușoară”

Dosarul mai cuprinde și tot ce a rămas scris de la Veronica Antal, pe niște bilețele:

„Ce fericit este acela care locuieşte în Tine, Doamne.“

„O dulce legătură ce mă uneşte cu Isus.“

„Primeşte-mă, Isuse, la şcoala sfinţilor, ca să fiu vrednic de Tine.“

„Doamne, scapă-mă, că pier. Adăpostită în Inima Ta, eu sunt în loc sigur.“

„Îngerilor, scrieţi în cartea vieţii şi acest legământ: Eu sunt a lui Isus şi Isus este al meu.“

În afară de bilețelele pe care Veronica Antal și-a notat aceste „propuneri spirituale“, cum li se zice, ca obiecte de cult în catedrala ce i s-a înălțat încă înainte de canonizare vor fi: crucifixul, rozariul, o șuviță de păr, un batic, câteva cărți și o bucată de pânză din raclă.

              ***

La 30 octombrie 1983, oficiind slujba de canonizare a lui Ieremia Valahul (1556-1625), Papa Ioan Paul II a rostit în românește: „În istoria vostră bimilenară, atât de bogată, cu atâtea valori de credință, Ieremia Valahul este primul român ridicat oficial la gloria altarelor… Un fiu al României, această nobilă naţiune care poartă în limbă şi în nume amprenta Romei… el exprimă tradiția voastră creştină și aspirațiile voastre“.

Moaștele fericitului Ieremia Valahul sunt înhumate în biserica Neprihănitei Zămisliri din Napoli.

 (Cotidianul, mai 2007)

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!