Mi-a plăcut, la școală, „Sobieski și românii“. Băieții ăia din Cetatea Neamț s-au bătut, nu glumă. Când n-au mai putut, au închinat steagul. Iar Sobieski, nici el ocolit de onoare și bărbăție, i-a lăsat în viață și liberi. Le-a admirat îndârjirea cu care i se opuseseră. Așa ne-a rămas scris de la bătrânul Costache Negruzzi.
Dintre toate lecțiile care ne învățau câte ceva despre istoria noastră și ne picurau în inimă simțământul românesc – azi luat în bășcălie, devenit ceva rușinos ca blenoragia –, asta mi-a plăcut cel mai mult. Nu știu dacă astăzi se mai predă așa ceva la școală. Am auzit că se învață despre Andreea Esca.
Polonezii au văzut că se poate rezista din interiorul cetăților moldovenești și s-au folosit de ele ca să li se opună turcilor. După ce i-au scos pe leși din cetăți, turcii au cerut să fie dărâmate. Domnitorul Mihai Racoviță „le-au stricat, iar nu foarte de tot“, cum zice Neculce. Se întâmpla în vremea domnitorului Mihai Racoviță, la 1718.
Azi, chiar și ruinată, cetatea e tot sub asediu. De la poalele vârfului pe care se înalță ruinele strâmbe o asediază o armie pestriță de negustori de de toate. Chinezării, inconturnabilele, pretudindenarele chinezării, kitsch-uri autohtone, jucării, haine turcești, halviță, Coca-Cola, sumane, magneți de frigider, pulometre, mingi, cărți de joc, fluiere, săbii de plastic, ochelari, CD-uri cu muzică proastă, fesuri și fulare pentru microbiști. Mai sunt pe-acolo și străchini de lut, linguri de lemn, câteva lucruri de mână bine făcute, mure, miere, afine. Hai să zicem că astea din urmă și-ar găsi cumva locul acolo. Cetatea e inima unui un bazar imens, în aer liber, ceva proiectat parcă de un manelist.
După demantelarea impusă de turci, în acord cu austriecii, (cum mai hotărau ei ce și cum trebuia să facem noi! cum ne dărâmau cetăți și-și dădeau unii altora bucăți de țară!), moldovenii de pe lângă cetate au luat pietre din ziduri și le-au pus la temelia caselor și la beciuri. Fortăreața în zidurile căreia și-au rupt dinții atâția comandanți trufași a căzut în uitare, a început să fie acoperită de pământ. Abia în 1866 cetatea – adică doar ce mai rămăsese din ea – a fost declarată monument istoric și doar 100 de ani mai târziu s-au apucat cineva să fățuiască situl pe ici-pe colo, fără să refacă zidurile.
De curând, în 2007-2009, s-au întreprins și lucrări de restaurare parțială. Nu ne interzice nimeni să refacem cetatea exact cum a fost, sau măcar la un nivel apropiat, dar n-o facem. Turiștii roiesc în jurul ruinelor și e de presupus că o cetate adevărată, întreagă, ar atrage cu mult mai mulți. Dar cine s-o facă?
Nici restaurarea n-a fost făcută cum trebuie. Mucegaiul și igrasia au cucerit pe alocuri bolțile, tencuiala pică de pe ziduri. Biscuiții au, se pare termen de garanție mai mare decât lucrările de restaurare. Mă tem că avem și aici rețeta păguboasă a unei lucrări făcute prost și pe bani mulți.
În plus, kitsch-ul de la poalele muntelui a urcat pe poteca pieptișă odată cu legioanele de vizitatori. Îmi pare rău s-o spun, dar am văzut pe-acolo niște fețe de analfabeți și-am auzit niște discuții de îmi venea să mă arunc de pe turn. Erau turiștii care cumpărau pulometrele și chinezăriile de jos, șopingarii tristeții. Cei care agitau prin aer bastoanele de selfie. Pentru ei, majoritarii, pentru gustul lor au fost populate încăperile cu niște manechine oribile, oșteni, chelari, târgoveți, ocnași, ca să priceapă oamenii cum era viața pe aici. Lecția de istorie care ar fi trebuit să fie Cetatea Neamț a devenit o hărmălaie a codașilor și nimeni nu ridică mâna, din fundul clasei, să spună nu e bine așa, domnilor profesori, nu e bine! Parcă noi v-am pus la catedră, nu?
(Faceți clic pe o fotografie, apoi rulați imaginile una câte una manual sau în slideshow)
