De la pământ la cer, pe Transalpina

Pe Cristian Iohan Ștefănescu, ani de zile ziarist la „Deutsche Welle” nu l-am cunoscut cât am fost colegi la „Jurnalul Național”. Ne-am văzut abia după mulți ani, la un ceai, ca bărbații, în București. Ne-am și împrietenit tot atunci. Stând de vorbă, am aflat că peste puțin timp va pleca la Sibiu, unde tatăl său va participa la întâlnirea de 60 de ani de la terminarea liceului. 60 de ani? Dar asta e senzațional! i-am spus. Nu mă iei și pe mine? Era perioada când redacția nu mai plătea pentru deplasări. Când îmi crăpa buza să scriu un subiect ceva mai departe de București, mă ajutau prietenii. Iohan m-a luat, cum să nu? A ieșit un reportaj frumos, zic unii, care pe alocuri și mie îmi place: „Liceenii la 80 de ani”. La întoarcere am luat-o pe alt drum, pe Transalpina.

ALBUM FOTO

Clic pe imagine pentru a viziona în slideshow.

În Jina oprim să luăm pâine și să bem o cafea. Câte două pâini fiecare: mari, fierbinți, cu coajă de aur. Molfăim din mers, până la mașină, căci nu putem rezista mirosului. La bodegă, Iohan se dă în vorbă cu un cioban beat. A luat-o de dimineață omul, să fie sigur că nu trece ziua și rămâne treaz. E în formă. Haiosul se alege cu o bere de la noi. La plecare ne strângem mâinile tare, ciobănește. Un discret miros de zer acru și sudoare ne urmărește și în mașină.

Secetă. Fetele de la meteo, care anunță cu mutrițe întristate că vine ploaia, ar trebui scoase la păscut măcar o dată pe an ca să vadă și ele cum e cu vremea frumoasă non-stop.

Cât vezi cu ochii, iarba de pe munți e arsă. Coamele seamănă cu niște oale de lut întoarse cu fundul în sus într-un peisaj gigantic. Și totuși oile pasc pe undeva, brânza se face. Miroase Bucureștiul a brânză, e plin de chioșcuri cu „produse tradiționale de la Sibiu”. Un brand care peste tot ridică prețurile la cer.

Casele de piatră ale oamenilor de pâine caldă din Marginimea Sibiului.

Două doamne din Poplaca. Poplaca e comuna aia din care se trăgeau frații Brad din western-urile românești cu ardeleni. Altceva nu mai știu despre comună, spre rușinea mea, și nici Internet nu am ca să mă documentez din mers.

Sat de oameni harnici. Dar nu chiar toți. Peste tot găsești stâlpi de bodegă, pierde-vară din ăștia. De multe ori nici n-au bani să-și cumpere o halbă, dar nu se dezlipesc de cârciumă.

„Mândrie și beton”, ca să-l citez pe maestrul Petruț Călinescu. Diferența dintre un sat din Mărginime și un sat din nordul Moldovei e ca de la cer la pământ. Aici piatră și mândrie, dincolo chirpici și blazare. Răul României vine de la mulțimea de Românii din care e făcută. O țară fără pic de armonie în dezvoltare, ceva ca un om cu burta mare și cu piciorul beteag.

Ardelence care ori vin de undeva, ori se duc undeva.

Dumnezeul oamenilor stă într-o casă mare. Oamenii lui Dumnezeu stau în case mai mici.

Iohan sucește febril de volan, pare că dansează în scaun, luând curbele una după alta. „Băi, care mi-ai înnodat drumul?”

Un mic ardelean încăpățînat se antrenează cu undița pentru vremurile în care va fi și pește în râu.

Natură, tu, ca o virgină/ Te uiți ca proasta la mașină,/ Nu vezi că omul – dracul gol! -/ Se pregătește de viol.

Măgarii ăștia de pe Transalpina i-au reținut numărul lui Iohan Ştefănescu și, de câte ori îl văd trecând cu mașina îi cer ceva de mâncare. Le plac mai ales chestiile cu E-uri. Și prietenul meu nu e omul care să nu aibă mereu la el așa ceva.

Ajungem la stâna turistică Ștefanu, pe Transalpeanu. O stână obișnuită în care poți să intri și să caști gura: adică să privești și să te îndestulezi cu mâncare făcută pe loc. Igiena e la nivelul unei colonii de șobolani, dar orășenii, care altminteri se spală pe mâini și după o scărpinare în cap, găsesc acceptabile condițiile de la stână. Ba chiar se dau în vânt după ele. Asta face parte din marca tradițională. Și acum e la modă să redescoperi tradițiile. Iohan, dacă nu mănâncă gras, își permite să se holbeze în ceaunul cu friptură de oaie. Nu-l impresionează. Eu mă uit în altă parte ca să nu sting focul. Salivez.

Ăsta e secretul mămăligii: trebuie s-o mesteci până amețești. Și nimeni nu poate surprinde mai bine asta decât un fotograf nepriceput.

Miorița e gata, la ceaun. Îmi vine s-o recit pe toată.

Stânile vechi, din munți, sunt cu adevărat o lume aparte, magică. Numai aici poți vedea șunci afumate crescând direct din scândura adăpostului. Slana pare mai bună decât cea din magazinele sibienilor de la București. Mă tocmesc cu nea Ștefanu pentru o bucată, dar negocierea se prăbușește în crevasa dintre civilizații: omul n-are cum primi plata cu cardul. O bucățică, de poftă, din vârful briștii, îmi dă și fără bani.

La mine în sat era o vorbă: din cur faci treabă, din cur mănânci. Pentru nenea Ștefanu, artist al mămăligii, se poate da o derogare.

Iată în ce condiții neigienice se face mâncarea la stână! Nu știu cum pot să mănânce unii așa ceva! Știu doar cum am putut eu.

Uite, de aia nu-mi plac mie gagiii ăia din revistele glossy care se epilează și se dau cocoși!

Ciobanii ăștia sunt analfabeți. Nu știu să numere caloriile. Așa că le mănânc și eu ca prostul, nenumărate.

După masă, dăm o raită prin stână. Iohan găsește doi proci tolăniți în praf. Dacă nu-i poate mânca la propriu, fiind la regim, îi consumă estetic, cu obiectivul foto. Cât de cuminți stau la poze aceste fripturi! Din cauza căldurii și a luminii intense au ieșit cam arse.

Copiii de la oraș vin la stână ca la grădina zoologică. Descoperă cu uimire că vacile nu-s mov și că laptele nu crește în cutii.

Într-un par sunt agățate niște straie ciobănești. Lumea se fotografiază cu ele. Iohan îl întreabă pe un cioban: ”Cum se cheamă pălărioara asta? Clop, nu?”. ”Nu, zice ciobanul. Pălărie ciobănească.” „Păi da’, că și seamănă.”

Stă ciobanul în vârful muntelui, sprijinit în botă. Dar era cam mare pentru el, părea spânzurat în botă. „De ce nu mai tai din ea, bade?, întreabă un turist. Taie-i vârful”. „Nu pot, domnișorule, că sus bota e crestată cu motive populare.” „Atunci taie o bucată de jos!” „Noa, că jos are motive geometrice și florale.” „Atunci taie o bucată de la mijloc și îmbini părțile. Că la mijloc n-ai niciun motiv.” „No, păi așe am zis și eu: că dacă n-am niciun motiv, de ce s-o tai?” (Foto: Cristian iohan Ștefănescu)

Peste drum de stână e un izvor. Vine o apă rece și bună pe țeavă, zi și noapte, cu putere. Fără apometru. Ne luăm în sticle, pentru drum.

Pe șoseaua transalpină/ Trece-n goană o mașină/ Consumând la greu benzină./ Pe ciobanul transhumant/ Nu-l doare de carburant.

Dacă s-ar găsi un băț la îndemână, ai răsuci pe el toată vata aia. Nu trebuie decât să te ridici un pic pe vârfuri.

Aici ies îngerii la ocazie când se pogoară pe pământ.

În vârful muntelui, la prima scară a cerului, unde n-ar trebui să fie decât nemărginire și sălbăticie, dăm de un bazar. Găsești de toate unde ar trebui să nu se găsească nimic. Frumusețea omului se trece cu anii; frumusețea locurilor noastre se strică peste tot cu bazaruri valaho-chino-turcești.

Cât e muntele de mare,/ Nu are de mici scăpare,/ Nu se vede de grătare!

Cârnați pe grinda ceriului, să mănânce și sfinții la marile, dumnezeieștile dezlegări.

Un alt mod de a distruge stratul de ozon.

Trebuie asă ajungi aici, între pământ și cer, ca să-ți îndeplinești un vis aproape irealizabil într-o țară civilizată: să-ți cumperi o barză. Sau o căprioară. Sau toată fauna din nesfârșitele păduri ale subculturii.

Pulometrele sunt culmea comerțului cu kitsch-uri, gurguiul prostului-gust. Pulometrele sunt niște penare pentru păstrat anumite condeie. Acele condeie, înmuiate în călimările potrivite, scriu istoria lumii.

Farmacia naturistă, care nu poate fi decât în natură, previne eficient afecțiunile. Apoi le tratează.

Iohan, pălărie nouă,/ Are foto Canon. Două!/ Și face în artă saltul/ Când cu unul, când cu altul.

Angajații de la ARO au vrut să-și vândă sperma într-un efort colectiv, bărăbătesc, de a salva întreprinderea de la faliment. Economia pe bază de onanie n-a avut succes, ARO a dispărut. Dar mașinile care încă mai circulă dovedesc că au sânge-n instalație.

O căpriță neagră, vopsită blond, pe marginea genunii.

Ni la dracu’ de Ion/ S-o suit pe mamelon!

Pe drumul de costișă, croit parcă din șfichi,/ Treceau motocicliștii ducând cu ei rinichi.

Drumul urcă și coboară, se întoarce, se răsucește. Proiectantul nici n-a predat un desen, ci un sac cu o funie în el.

Oprim la marginea drumului și minute în șir privim muntele, dincolo de care nimic nu mai e. Aici e capătul pământului. Îți vine să zbori, dar nu poți. Și atunci o iei cătinel la vale, te întorci în lumea ta cu gustul amar al acelei clipe ratate, când n-ai îndrăznit să dai din aripi. Erau acolo, în tine, dar nu știai.

I se mai spune și Drumul Regelui. Sau Poteca Dracului.

Oprim în stațiunea Rânca pentru o cafea și un pahar de apă. De pe terasa înaltă vedem ceva ce nu putem pricepe: o mașină merge la relanti, cu ușile deschise, ca să se audă manelele. Din urmă vine un grup de pițipoance care dansează din șolduri. N-avem timp să ne dăm seama ce naiba o fi asta, plecăm.

Un cal păscând o iarbă albastră, din cer.

De data asta scăpăm de pulometre: e o iapă. Cu mânzul ei.

Iohan se împrietnește repede cu caii. Lor nu trebuie să le dea o bere la plecare.

Ca să nu se prăbușească cerul peste el, omul i-a pus proptele.

Și n-ai de cumpărat albastru de cer, un fuior de nori, un smoc de raze, ci tot o figurină lăbărțată, un pulometru, ceva… Pentru că nu trebuie să rămână loc pe pământ fără băzăreală.

Mici folcloriste din Horezu. Nimerim la un festival de folclor. Ne ametecăm în mulțime și privim încântați. E minunat că mai există școli unde copiii mai știu cum arată portul românesc tradițional, mai învață jocurile românești… De aici încolo, până la București n-a mai fost nimic de văzut: s-a înnoptat.

ADDENDA. Fotografii de Cristian Iohan Ștefănescu

Cu domnul Petre Ștefănescu, tatăl lui Iohan. Un om fără prea mulți asemenea. Am scris despre el în reportajul „Liceenii la 80 de ani”.

Colțul artistic al stânii Ștefanu. Stână serioasă, cu cont pe Facebook, că se simțea nevoia la atâția berbeci.

Știi, ăla gras, de respira greu… Umbla cu un satâr pe la stână, zicea că e ziarist nemilos și vrea să taie-n carne vie.

Autostrăzile nu ne ies deloc. Iar la drumurile obișnuite, trotuarele.

Dintr-un cont salarial/ Am crescut un om și-un cal./ Calul mi-a rămas aproape,/ Omul nu mă mai încape.

Se ia o bâtă. Se proptește un om în ea. Pe spatele omului se pune o mițoasă din aia adevărată, care behăie și poate dă și lapte. Acum avem totul pregătit pentru clop.

Sălbaticul e numa-n tricou,/ Măselele-i zuruie crunte,/ Gigantică poartă o freză pe frunte,/ Și vorba-i e tunet cu strașnic ecou,/ Satârul din dreapta-i despică și-un bou,/ Iar tipu-i un munte.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!

4 comments

windy spune:

25 septembrie 2015 la 14:11

Viorele , pune o harta ,te rog .Sa fac lumina pe unde umbla drumul aista .

Parca a fost facut in vremuri uitate .

Răspunde
1. Viorel Ilișoi spune:
  
  25 septembrie 2015 la 14:28
  
  De la Sebeș la Novaci, peste Parâng.
  
  Răspunde
Roxana Farca spune:

25 septembrie 2015 la 14:51

Asta e o antologie de poante, nu doar un fotoreportaj. Am râs cu lacrimi. Mulțumesc!

Răspunde
carmenT spune:

29 septembrie 2015 la 16:55

multumesc si eu! nu am fost niciodata pe Transalpina, poate nici nu am parte sa ajung vreodata ..cine stie , dar mi-a facut bine povestirea drumului dumneavoastra „intre pamant si cer” … iar fotografia preferata „sarutul de adio” in care domnul Stefanescu saruta obrazul drept al calului ( iepei, ma rog) … ati observat privirea calului? dar a manzului de alaturi?

Răspunde

De la pământ la cer, pe Transalpina

Related Topics

4 comments

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

Related Topics

Apus pe lacul Rogojești

Cimitirul catolic din Mihăileni

4 comments

Lasă un răspuns Anulează răspunsul