Like

Ești prietenul meu și îmi dai Like.

Când postezi și tu ceva, eu îți dau Like. Nu scap nimic de pe pagina ta. Like, prietene! Pentru că îmi place cum gândești, cum spui ce gândești. Share. Mai trimit și pe e-mail câtorva amici: ia uitați-vă la asta!

Like instantaneu. Eu la tine, tu la mine. Aici e Facebook, nu viață.

Apoi mă suni. Îți aud prima oară vocea. Zici că vii în București, că vrei să ne vedem. Vii la mine acasă. Parcă ne-am recunoaște ca doi vechi prieteni după o lungă despărțire. Vorbim, râdem, bem o bere, mâncăm ceva. Ne e atât de bine împreună! Aici e viață, nu Facebook.

Pe urmă viața și Facebook-ul se unesc. Suntem prieteni, ne dăm Like: eu ție, tu mie. Suntem prieteni, ne îmbrățișăm cu bucurie când ne vedem. Rar, dar e bine și așa, oricum e mai mult decât un Like pe wall. Eu mă duc la tine, tu vii la mine. Ne place să petrecem timp împreună. Râdem. Comentăm. Bârfim. Ne indignăm. Facem planuri. Îți dau Like din priviri. Îmi dai Like cu o strângere prietenească de mână. E viață.

Eu te admir. Nu doar pentru ce scrii, ci și pentru ce faci. În viață, cu fapte, ești mai tare decât pe Facebook. Ți-am zis că ești genial? Poate m-am jenat să o spun, dar tu simți că asta vreau să spun. Like. Și tu mă admiri – nu știu de ce și nici nu-mi spune. Un Like și gata.

Ți-am dat de mult Get Notification și citesc tot ce scrii. Și tu citești tot ce scriu eu. Like mie, Like ție. Am dat și Close Friends.

Mie uneori mi-e dor de tine. Nu știu dacă și ție de mine.

Lumea ne știe de prieteni. Ne dă Like.

Într-o zi vii la mine, în satul unde m-am retras pentru o vreme. Pe neanunțate, doar mă trezesc cu tine la poartă. O zi frumoasă cu un prieten. Punem și poze pe Facebook, primim Like-uri.

Ești doctor și îți dai seama de la prima ochire că nu mi-e bine. Zici: hai să vedem ce e cu sănătatea ta. Și vedem. Nu e sănătate, e boală. Inima a obosit să bată pentru un trup obez. S-a deformat ca un șoșon de prea multă purtătură. Toate sunt vraiște în mine. Tu râzi: foarte bine, asta te obligă să intri în reparații, o să fii alt om. N-am bani, zic. Nu te costă nimic. Mi-e frică; dacă nu mă mai trezesc din anestezie? Nu te teme, băieții sunt acolo și te trezesc ei, stai liniștit.

Vorbim, vorbim, vorbim. Un vânt de toamnă scutură peste noi frunze trecute. Mi-e tot mai frică.

Vin la tine la spital, numai grăsime și ceva privire, speriat de moarte. Îmi dai curaj. Îți dau Like. Mă duci de mână de la medic la medic, colegii și prietenii tăi. Toți mă îmbărbătează. Îmi explică băbește ce am, ce se întâmplă cu mine, prin ce urmează să trec, ce va fi după aceea. Nu știu ce le-ai spus. Le dau și lor Add și Like.

Vine ziua aceea. Ar trebui să-mi fie frică, dar uite că nu-mi e. Merg pe picioarele mele până în sala de operații și mă întind râzând pe masă. Nu mă tem. Băieții sunt acolo și au grijă de mine, așa cum m-ai asigurat. Înainte de a adormi apăs cu degetul pe un mouse imaginar. Like, băieți!

Mă trezesc greu, cu brațele pline de ace, cu țevi înfipte adânc în plămâni, cu furtunuri și  pungi de plastic ieșind direct din abdomen. Ceva nu a mers bine și doctorii se agită în jurul meu. Aleargă pe coridor pe lângă mine, împingând patul de reanimare. O sticlă de perfuzii se leagănă deasupra mea ca un felinar. Sunt operat din nou. Iar adorm, somn la limita rece a morții. Și mă trezesc și mai greu. Nu mai am nicio putere. Niciun gând. Niciun Like.

Apoi viața începe să curgă încet-încet în mine ca un pârâiaș, mă umple. Spitalul e alb, doctorii sunt albi, totul e filă albă, așteptând cuvinte. Dau Like clipind din pleoape.

Vii la patul meu cu supă strecurată, făcută de tine. Cu râsul tău sănătos. Cu strângerea ta de mână. Îmi dai curaj și poftă să trăiesc. Like. Precum pe Facebook, așa și pe pământ.

Puterile îmi revin încet-încet. Asta e viață, nu Facebook. Trebuie să fiu în viață ca să-ți mai pot da Like. Dau și pe Facebook, unde ne-am cunoscut, dar și în realitate, unde ne-am recunoscut.

Trăiesc. Îmi place să trăiesc. Like.

Unde să-ți mai dau Like, Răzvan Constantinescu?

Like, Like, Like.

Nu-mi ajung Like-urile pentru tine.

Nu-mi ajung nici pentru prietenul tău Dan Timofte, chirurgul care s-a dat de ceasul morții ca eu să trăiesc. Suna noaptea, de acasă, voia să afle cum mă mai simt. Mă simt bine acum, doctore. Like pe viață.

N-am cum să dau atâtea Like-uri pentru prietena noastră Loredana Tănasă și pentru George Dumitrescu, fiindcă ei sunt numai suflet, iar pe suflet nu se poate face Click. Zic Like din gură, în gând, cu ochii spre cer, spre lumină.

Îl rog pe Dumnezeu să dea Like pentru toți. Și El se uită spre voi și apasă repetat pe butonul de Like.

Like, Like, Like.

Inima mea este butonul acela.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!