(După „Cățelușul șchiop“, de Elena Farago)
Eu am numai paișpe spițe
Și de-abia mă mișc: țop, țop.
Râd de mine bicicliștii
Și mă cheamă „biclu șchiop“.
Fratii mei ceilalți se joacă,
Nu au grijă de nimic,
Dar eu nu mai fug ca dânșii,
Că sunt șchioapă și tot pic.
Stau deoparte și sunt tristă,
Plâng amar când mă gândesc
Că de-acuma voi fi șchioapă
Cât o fi să mai trăiesc.
Plâng când mă gândesc ce bine
M-aș juca și eu acum,
Aș purta în șa prin lume
Bicicliștii de pe drum.
Ce frumoși sunt bicicliștii
Cei cuminți… și cât de mult
Mi-ar plăcea să stau sub dânșii,
Să îi plimb și să-i ascult!
Dar sunt unii răi la suflet
Și urâți, precum e-acel
Care m-a schiopat pe mine,
Și nu-i pot iubi defel…
M-a lovit dintr-o prostie,
Că-și dădea-ntr-o seară fițe,
M-a izbit de-o barieră
Și mi-a rupt vreo două spițe!
Acum vine și le-ndreaptă,
Nu mai e așa de dur…
Și-aș putea, ca răzbunare,
Să îi bag o spiță-n cur.
Dar îl las așa, să vadă
Că o biclă de oțel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.
1 comments