Braconaj

L-am întrebat pe moș Costache cum de s-a cățărat atât de iute în podul șurii când a auzit că vine potopul. N-a știut să spună cum. S-a urcat și gata. Cu toți anii lui în spate. Dumnezeu l-a dus în pod, parcă l-a tras în sus de centură și l-a suit acolo dintr-o mișcare. Că dacă încerca singur, cu șalele lui betege, nu putea.

A stat o zi și o noapte pe coama șurii până au venit militarii de la județ  să-l dea jos. Dar n-a vrut să plece.

‒ Unde să mă duc, bre? Că asta e casa mea.

‒ Care casă, tataie? Că numai acoperișul se mai vede din ea.

‒ Tot e ceva, le-a zis moșul. Eu aici o  să stau, pe grajd. De năruit, nu se năruie, că e de lemn, din lodbe zdravene, nu de chirpici, nu se moaie ca turta în gură.

Au tras de el, dar nu s-a dat dus. Până la urmă i-au pus ceva de mâncare într-o traistă și l-au lăsat acolo, în vârful șurii, ca pe cocostârc. Parcă poți să te pui cu nebunul? Era un moș din ăla chisat, încăpățânat, tot timpul în răspăr cu toți; nu se înțelegea nimeni cu el.

Și acum iată-l pe moș Costache în redacția noastră, la Botoșani. La vreo două săptămâni de la inundație. Să-l ajutăm la un proces.

– Ce proces?

‒ O zi și o noapte am stat acolo. Am zis că dacă e să mor, să mor în ograda mea. Înecăciunea lumii! Gobăi, vacă, porc, tot am pierdut! Căsuța s-a topit, s-a dus. Ducă-se! Că n-o luam cu mine-n pământ. Dar grajdul s-a ținut. Mai scădea oleacă apăraia,  coboram și eu mai jos. Pe la a treia zi era de-amu apa iac-așa, mai sus de genunchi. Și cum stăteam eu și mă uitam când la cer, când în ogradă, că tot aceea se vedea, țuști! sare în sus un pește chiar de lângă stogul de strujeni. Să vezi că s-a umflat Prutul, zic, a venit în sat cu pește cu tot! Iau undița de sub streașină, bag o bobiță de turtă și haști!, trag afară un caras. Taman atunci a apărut milițianul.

‒ Polițist îi zice acum.

‒ Tot milițian! Umbla pe uliță cu cizme din acelea pescărești, până la șold. Cu carnețelul în mână. Cică făcea inventarul la pagube. Numai pe vale a pălit apa, la noi. Ăia din sus, dinspre pădure, n-au avut nimica. Dar tot cărau noaptea apă cu căldările și udau pereții ca să spună că au fost și ei sinistrați, să ia ajutoare. Cum m-a văzut, s-a și luat de mine, că mereu face așa, de când a venit la noi în sat. Nu-i place de mine. Dar nici eu nu-l las, i-o întorc de fiecare dată. Mai trăiești, boșorogule? Du-te la dracu’, i-am zis. Și mi-am văzut de peștele meu.

‒  Ultraj sau ce?

‒ Nu, că eu numai așa vorbesc cu dânsul, dă-l dracului. S-a învățat. Nu mai taie el amendă pentru vorbe, că tot așa vorbește și el cu mine. De pe timpul lui Ceușescu mă urmărea peste tot să mi-o coacă cumva. S-a luat de mine că de ce prind pește.

‒ Păi erai în ograda matale!

‒ Cum să nu? Dar, zice, e peștele tău, boșorogule? E peștele statului, din Prut. Și ce, l-am adus eu la mine-n ogradă? Nu, zice nenorocitul, dar e echivalent cu ceva când găsești pe jos și nu e al tău și trebuie să-l predai la poliție. Echivalent, auzi, cum mă ia el pe mine! Na, vină și ia tu peștele din ogradă, futu-ți echivalentul mă-tii, ți-l predau pe tot. El: râzi de mine? Lumea urla de necaz, el n-avea altă treabă decât să se țină de curul meu. Mi-a dat amendă, domnilor! Pe asta vreau amu s-o anulez la tribunal.

‒ Pentru ce? Că ai pescuit în curtea matale?

‒ Exact!

‒ Stai liniștit, nu cred că are vreun temei legal.

‒ Are. Cică am pescuit în prohibiție.

‒ ???

‒ Da. A zis că în lege nu scrie unde să nu pescuiești, în ograda ta sau la Prut. Zice că nu e voie să pescuiești de la data de până la data de. Și m-a ars! Cică să zic mersi că nu mi-a făcut dosar penal pentru braconaj.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!