Șunca din seif

(Fragment din povestirea „Cântarea României, defăimarea Occidentului”)

Am luat masa, mai mult pe sub masă, și acum ar trebui să ne urnim ușurel spre centru, către un muzeu, o expoziție ceva… Dar, nu știu cum, slana parcă ne-a tăiat avântul cultural. Ne e mai bine să lenevim sub umbrelă, să pălăvrăgim.

– Titus, e a doua oară când vin în Viena, orașul culturii, și pentru a doua oară amintirile mele vor fi legate mai mult de slănină.

Prima oară a fost asta-iarnă, înainte de Crăciun.

Cum m-ai luat tu ca din oală: „Hai în Suedia“, așa m-a săltat și alt prieten, un mare doctor: „Hai în Viena!“. Cică să merg la un congres internațional de medicină. Veneau mai mulți medici din România și nu-i primea în avion dacă nu aveau și un reporter cu ei – și neapărat unul gras. Altfel nu-mi explic cum de s-au gândit oamenii ăia taman la mine. N-am zis nu.

Mă urc în avion, ajung aici. Stăteam la hotel Marriot, în Prater. Totul plătit de organizatori.

Ce congres, domnule? Era mai mult shopping – că venea Crăciunul; și toți erau creștini. Când ieșea doctorimea la cumpărături și-și flutura sacoșele, se stârnea vântul, ziceai că vine furtuna în Viena. Aveau și niște simpozioane dimineața, de ce să nu recunosc, vorbeau de-ale lor, chestii din care eu nu înțelegeam nimic; dar în principal șopingăreală.

Eu n-avem nicio treabă pe-acolo. Nu trebuia să scriu nimic, fusesem chemat doar la plimbare. Și plimbându-mă eu așa prin oraș, în căutarea Schönnbrunului, peste ce dau? Peste un târg de produse tradiționale. Și acolo era o tarabă cu slănină afumată. Slănină de-a lor, austriacă. Știi cum mirosea? Și cum arăta? Nu pot să-ți spun. Am înlemnit lângă teancurile de șunci de toate felurile și nimic altceva nu mai vedeam din tot marele târg de Crăciun din centrul Vienei. De fapt, tot orașul, cu toată mitologia lui culturală, se retrânsese într-o șuncă afumată: îmi venea să-i sparg o ceapă în frunte Vienei și s-o mănânc feliuță cu feliuță, dinspre periferie spre Operă. De-aia zic eu că nu-i recomandat să consumi cultură pe burta goală.

Nici măcar prețurile nu au reușit să mă clintească de lângă panteonul afumăturilor. Mi-am zis: „Dacă am venit eu până în Viena, dintr-un noroc, și plec de-aici fără o bucată de slănină, înseamnă că degeaba am venit“. Și-i fac semn vânzătorului să-mi taie o bucată din slana care mi s-a părut mie mai frumoasă și mai frumoasă dintre toate.  El pune cuțitul pe la sfertul șuncii, eu îi fac semn cu degetul să-l mute mai acana, mai în adâncime; îl mută mai încolo, eu îi arăt că mai trebuie. Și tot așa, centimetru cu centimetru, mă aleg cu o bucată de peste un kil. Lăcomia avea să mă coste vreo 50 de euro. Când mi-a zis cât face, mi-a fost rușine să spun că n-o mai iau. Am luat-o, ce era să fac?

Cu sufletul îndurerat de greaua pierdere a banilor, mai mult de jumătate din bugetul meu, o iau fuga spre hotel, nerăbdător să mă înfig în bunătatea aia. În drum, îmi iau de la un supermarket pâine, câteva cepe de-ale lor ‒ nici pe departe atât de zemoase ca ale noastre ‒ și un cuțitaș de doi euro. Ieftin, să-l arunc la plecare și să nu-mi pară rău după el. Dacă nu ești terorist, n-ai voie în avion cu chestii din astea tăioase.

Bătrâne, mirosea șunca aia, chiar și prin celofan. Dar cum mirosea! Ooo! Întorcea lumea capul după mine pe stradă, în metrou, în tramvai. Știi finalul romanului  „Parfumul“, al lui Süskind: personajul se stropește cu parfumul iubirii, extras din trupuri de fete mari, și mulțimea, brusc îndrăgostită, se năpustește asupra lui, înnebunită, și-l devorează. Mă gândeam că dacă m-aș dezbrăca și m-aș unge peste tot cu slănină, toți vienezii ăia ar sări pe mine și m-ar înfuleca pe loc.

Ajung la hotel. Marriot, îți dai seama! Numai sclifoseală, sclipici, scumpete. Când am intrat eu cu șunca, parcă a scăpat scroafa în parfumerie. Simandicoșii ăia au strâmbat din nas cu dispreț. Ce să-ți mai zic? – și perdelele de pe holul ăla lung, până am ajuns la cameră, fâlfâiau când treceam eu cu șunca.

Camera era ce ceva ca-n filmele SF. Pocneai din degete, se aprindea lumina. Când apropiai mâna de șifonier, ușa glisa ușor, odată cu mâna. Dacă te răsteai la aparatul de aer condiționat, pornea. Dacă tușeai, se deschidea sau se închidea televizorul. Iar în baie puteai să și mânânci. Aveam un birou imens, făcut numai din sticlă neagră. Când te întindeai, îți vedeai picioarele pe sub masă, vedeai prin sertare, până jos. Era plăcut. O senzație de scufundare lină într-un lichid gros, fumuriu. Nu știu cum naiba au lipit sticla aia. Sigur costa o avere. Ei bine, pe colțul acelui birou fantastic eu tăiam slanină cu brișca și mâncam cu ceapă!

După ce-mi potolesc pofta, intru Google Translate și-mi traduc șunca în românește. Mai rămăsese destulă și nu voiam s-o mănânc ca prostul. Se numea Schwarzwälder Schinken, adică șuncă Pădurea Neagră. Cică e slănina cel mai bine vândută din Uniunea Europeană. Durează trei luni s-o prepari, de aia e așa de scumpă. E afumată cu rumeguș de brad, condimentată cu usturoi, ienupăr, coriandru și alte mirodenii. Capătă aroma aia pentru care, cum îți spuneam,  ai putea fi ucis. Sau să ucizi.

A doua zi dimineață, când să ies din cameră, încremenesc cu mâna pe clanță. Dacă intră camerista și îmi ia șunculița? Mi-am zis: ori o ia s-o ducă acasă, ori o aruncă – pentru că ăsta nu-i hotel să vii cu mâncare de acasă; și încă ce mâncare: ceva ce schimbă microclimatul în hotel! Și dacă n-o ia, mi-am mai zis, mă fac de rahat. Și-mi fac de rușine și țara. O să spună camerista: „Ia te uită, ce țărani românii ăștia!… Ce înapoiați!… Să vină la Marriot cu slănina de-acasă! Nici n-ar fi de mirare, că doar tot un român a făcut mici pe balcon la Marriot, în București“.

Ce să fac cu șunca, ce să fac? – mă întrebam disperat. E și bună, am dat și o căciulă de bani pe ea. Mai e și din Pădurea Neagră, de unde izvorăște Dunărea noastră cea fără pulbere, deci avem și o legătură sentimentală… Oricât aș înveli-o în pungi, tot miroase. S-o scot pe pervaz, ca la internat, n-am cum, că-s la etajul douăzeci, geamurile nu se deschid. S-o iau cu mine, se duce dracului tot congresul internațional de medicină, n-o să mai fie niciun doctor atent la ce se discută acolo.

Deodată, o rază de inspirație divină îmi luminează mintea întunecată de temeri și regrete. Mă întorc în scurt, scot șunca din sertarul de sticlă și, paf! o bag în seif! Era un seif mascat în șifonier, prins țeapăn în perete – îl remarcasem de cu seară. Trântesc ușița, formez repede un cifru ușor de ținut minte și o iau la fugă spre sala de conferințe, că întârziam la congres. Trebuia să fac niște poze, să aibă și doctorii o amintire.

Toată ziua am stat numai cu gândul la șunca mea. Le-am spus despre ea și la doi-trei doctori cu care mă împrietenisem oarecum. Le-am stârnit curiozitatea și pofta. Doctori din Ardeal, crescuți cu slană. Știau ce-nseamnă.

După lucrări, îi iau pe doctori în cameră la mine să le arăt minunea. Mirosea înăuntru a fum fain; am dus toți batistele la gură, să nu udăm pe jos, așa de tare salivam.

Formez repede cifrul, febril. Aștia în spatele meu, nerăbdători. Trag de ușă, nu se deschide. Nu era bun cifrul. Îi liniștesc pe doctori: „Dacă nu e 0758, prefixul de la numărul meu de Orange, e 0735, prefixul de Vodafone“ Formez, tot nu se deschide. „A, înseamnă că e codul PIN de la cardul de salariu. Ia dați-vă oleacă mai în spate să bag PIN-ul“

Nici ăla nu era bun!

Formasem trei coduri greșite. Seiful a scos un țiuit strident și s-a blocat. Șunca mea rămăsese înăuntru. Și noi, pe lângă seif, ne uitam unii la alții, șcați , înfrânți. Șunca era acolo, la un deget distanță de noi, și nu puteam decât s-o mirosim. Unul după altul, ne-am aplecat cu nasul la ușița de metal. Parcă ne luam rămas bun de la un mort, de la cineva drag.

Din camera mea vedeam sediul central, cuibul OMV-ului. Un turn de oțel și de sticlă, încercuit la bază de mașini luxoase, populat de funcționari țepeni în costumele lor fără cute, gâtuiți de cravate lucioase. Îmi venea să le strig: „Na-vă, bă, și șunca mea, că v-o fi foame, calicilor! Vedeți că e în seif. V-o las vouă!“ Când vezi câte un popor așa de neputincios, tu fiind român bun la suflet, român ospitalier și săritor, nu-ți vine să-i dai totul? Și cămașa de pe tine! Le-am dat petrolul, hai să le dau și șunca mea.

– Chiar așa, le-ai lăsat șunca?

– Stai să vezi. Deci seiful s-a blocat după trei încercări nereușite. Cinci zile, cât am mai stat în hotel, m-am tot chinuit să scot șunca. Pur și simplu uitasem ce rahat de cifru pusesem. L-am format în grabă, n-am fost atent, oi fi apăsat cumva pe o tastă de alături. Al dracului seif, cum încercam o combinație, cum începea să țipe. Parcă furam de la ei, parcă n-ar fi fost șunca mea. Cinci zile am suferit, bătrâne. A fost un supliciu. Cinci zile am stat cu capul în șifonier, cu nasul la ușa seifului. Băgam nasul acolo și trăgeam în piept. Ah! Mi-am cumpărat niște slănină obișnuită, ieftină, de la alimentară. Seara, când ajungeam în cameră după o zi de horhăială prin oraș, luam o îmbucătură de pâine cu slănină ignobilă, mai trăgeam o gură de aer din seif… Mamă, ce bun era! Parfum! Într-o dimineață am băgat o foaie de hârtie în seif, pe sub ușiță, ca să se impregneze de miros. Seara stăteam la televizor, cu hârtia aia pe nas, respiram ce e mai bun  pe fața pământului în materie de șunci. Parcă eram aurolac. Mă drogam cu șuncă, îți dai seama?

– Dar de ce nu i-ai chemat pe ăia de la hotel să deblocheze seiful?

– Mi-era rușine. Ce-ar fi zis? Mă făceam de râs și pe mine și pe toți medicii cu care venisem. Dar în ultima zi, exact la plecare, când am predat cheia, mi-am zis: „Totuși e șunca mea. Am dat bani pe ea, euro. Și oricum plec, nu-mi mai pasă de ce-or zice ăștia în urma mea“. Și o rog pe tipa de la recepție să cheme pe cineva să-mi deblocheze seiful. „Dar ce aveți acolo?“ se interesează ea. „Valori!“, îi răspund eu răstit. Adică ce crezi că am acolo? Ce țin oamenii în seif când vin la un hotel de lux? Doctorii erau deja în autocar, strigau la mine: „Haide, bre, odată, că pierdem avionul!“. Eu, nu, că vreau să recuperez valorile din seif.

Imediat apare un neamț de ăla de-al lor și mergem împreună sus. Mă așteptam să scoată un baros de sub halat și să ia seiful la pocneală. Nuuu! Țac-țac-țac, bagă nemțalăul un cod de vreo douăzeci de cifre, elegant, și țiuuuu! se deschide nenorocita aia de ladă. Mă bag repede cu umărul în mecanic, îl împing afară, să nu vadă ce valori am. În sfârșit, aveam șunca în mâini. Crede-mă, am pupat-o! Până la urmă am ajuns acasă cu ea, după ce am împuțit și avionul, era să mă dea ăia jos pe la o bucată de drum. Dar stai să vezi! Înainte să plec din cameră, am scris un bilet. Pentru cel ce venea după mine și avea să-și pună banii în seif. Ziceam cam așa, pe englezește: „Hello, bogătașule! Tu spui mereu că banii nu au miros. De-acum înainte nu ai să mai poți să spui asta. Semnează: Un român rupt în cur“.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!