Americanii au pus pe bancnote chipurile celor mai străluciți președinți ai lor și imaginile unor monumente naționale, simboluri ale democrației. Românii, născuți poeți (și frați cu codrul, deci fratricizi), sunt mai subțiri: când plătesc prazul la piață răsfoiesc de fapt o enciclopedie ilustrată a culturii române. O enciclopedie de buzunar, cum ar veni. Noi, neavând atâția președinți ca americanii, practic nu avem de unde alege; nu ne vine să-i punem pe bancnote, ca să dăm zilnic cu ochii de ei, pe Ceașcă, Nea Nelu, Milică sau, Doamne ferește, Băse! Nu, noi am tipărit bani cu Eminescu, Iorga, Enescu, Brâncuși, Caragiale (de remarcat că primii trei sunt din Botoșani, unul dintre cele mai sărace județe ale țării și din Europa). Și Banca Națională mai are la îndemână resurse efigiale: Cantemir, Școala Ardeleană, Junimea, Slavici, Hașdeu, Bacovia, Arghezi, Rebreanu, Blaga etc. Lungul șir de domnitori glorioși asigură, de asemenea, materie primă pentru fabrica de bani. Dar au fost preferați scriitorii, artiștii.
Dintre toate figurile ilustre ale culturii naționale, Eminescu e cel mai mult pus la treabă. E bun la toate.
În Botoșani de pildă, Eminescu e un parc, un teatru, un cartier, un bulevard, o librărie, o bibliotecă, poate și vreun restaurant. Liceul de Chimie Industrială se chema tot Eminescu, probabil în amintirea faptului că poetul a sedus-o pe nevasta fizicianului și chimistului Micle, stabilind asfel o legătură − și ce legătură! – cu chimia. Comuna în care se află satul Ipotești se numește tot Mihai Eminescu fiindcă nu se putea ca Eminescu să se fi născut pur și simplu în Ipotești (sau în comuna Ion Creangă!). Fotbaliștii din Mihai Eminescu au o echipă de divizie județeană numită, cum altfel, C.S. Luceafărul Mihai Eminescu. Dacă în comună sau prin zonă ar fi și-o asociație a analfabeților, tot Mihai Eminescu s-ar chema. Pur și simplu nu ne putem desprinde din gravitația marelui poet nici măcar când fugărim o minge pe toloacă.
[box type=”info” bg=”#ffbb00″ fontsize=”12″ float=”center” head=”Citește și”]„Luceafărul“ printre harbuji[/box]
Cu Mihai Eminescu puteai să te și plimbi. Până nu demult exista un tren rapid pe ruta Iași-București, cu schimbare la Tecuci.
Prin ’91-’92, umbând cu scriitorul Dan Lungu prin Iași, pe o străduță din Târgșor am văzut o firmă luminoasă: „Eminesciana“. Ne-am apropiat, crezând că e o librărie. Când colo, am dat de o vitrină înțesată cu borcane de bulion, tocană de legume, fasole cu cârnăciori. De la băcănia „Eminesciana“ am cumpărat un Eminescu picant, unul în sos tomat și doi Eminești cu cârnăciori. Am plătit cu un Eminescu de la care mi s-a dat rest un Iorga, dar n-am avut nicio clipă sentimentul că prin asta fac un act de cultură.
În București este o șaormerie cu numele poetului.
E peste tot.
Dacă purtăm în portofele pozele idolilor din panteonul spiritual, nu suntem mai culți, nici nu ne plătim datoria față de geniile pe care, la timpul lor, le-am nedreptățit.
