Tata m-a învățat multe lucruri
folositoare în viață, zicea el,
dar care nu mi-au folosit la nimic,
așa cum nici lui nu i-au fost de folos vreodată.
A fost darnic, dar a murit în sărăcie.
A iubit, dar a murit aproape singur și uitat.
A visat, dar viața adevărată l-a mușcat de gât
și l-a trântit în colb ca pe un cerb, lupii.
Însă el s-a ridicat zi de zi și a fost
darnic, plin de iubire și visător
până în ultima dintre zilele sale,
lasând de-a lungul vieții o dâră groasă de sânge.
Tata m-a mai învățat și lucruri mărunte
și mai ales pe acestea le-am ținut minte.
Un bărbat, îmi spunea el, trebuie să umble
bărbierit, să poarte curea la pantaloni
și neapărat, întotdeauna, ceas la mână.
Credeam că e doar așa, ca să fie frumos.
N-am înțeles ce a vrut să spună decât
după ce el n-a mai fost și viața lui, trecută,
a început să se reverse în viața mea.
Fiind ca tata: darnic, iubitor și plin de vise,
mă lupt zi de zi cu viața și am grijă
s-o fac bărbătește, să nu-mi cadă pantalonii în vine.
Când e nevoie, strâng cureaua și merg înainte.
Plec la luptă, dimineața, bărbierit și parfumat
ca soldații care știu că se vor întoarce
victorioși din bătălie, cu inelul morții pe deget.
Iar când se întâmplă să pierd, când simt că rătăcesc
pe pământ, fără Steaua Polară deasupra,
merg la mormântul tatei, îngenunchez
și-l întreb: Ce mai faci, tată? Cât e ceasul la tine?
București, 4 martie 2018
1 comments