Caleidoscopul lui Viorel Ilișoi

De Răzvan Constantinescu

Ca şi vaccinurile, unele setări ale FB au şi efecte benefice, şi efecte secundare negative. Bunăoară, mesajele de la cei din afara listei de prieteni nu sunt afişate. Asta m-a protejat oarecum de unele tulpini de înjurături în perioada în care am scris articolele despre prostovanii din Piaţa Victoriei. Pe de altă parte, mesaje importante nu au ajuns la mine prompt, aşa cum a fost şi cel din partea domnului Dănuț Gigi Terteci, prin care mă ruga să scriu un scurt text cu ocazia lansării de carte a lui Viorel Ilișoi la Deva şi a premierii lui în cadrul seriei Premianții fără premii. L-am citit abia ieri, în ziua premierii (!). Am scris repede, dar textul, din păcate, a ajuns după festivitate. Îl redau mai jos.

De la „Sărut-mâna, mama mea” la „Tata mă aşteaptă zilnic în oglindă” (că astea două mă fac să plâng de fiecare data când le recitesc), ca Viorel nu mai scrie nimeni. Majoritatea textelor lui ar putea fi decupate în frânturi de frază şi ordonate pe o coloană cu pretenţie de versuri albe. Cuvintele lui îţi spun mereu ceva, te aşază într-un rol, te fac să vezi ce a văzut el însuşi, cu ochii lui, o realitate virtuală care totuşi există pentru că o poţi culege din sufletul scriitorului şi o poţi săruta. Nu e o salată de cuvinte cu aptitudini de haos liric. Când citiţi, bunăoară, cum „ţâşneau stoluri de grauri” din pâinea neagră, „mare cât roata carului”, pe care tatăl său o tăia pe piept ca s-o împartă copiilor, nu-i aşa că vedeţi aripile cum se eliberează fluturând din aluat atunci când cuţitul îl deschide privirilor noastre hulpave, de cititori?

Mereu, momentul cuprins de cuvinte este asociat unei trăiri aparte, iar Viorel Ilișoi ne învaţă că o metaforă nu e un melanj de termeni menit să ne înnoade minţile ca să cădem prăvăliţi pe spate de admiraţie iraţională, doctă sau snoabă, ci un drum luminat către realitatea înţeleasă din alt unghi faţă de noi, ceilalţi, şi pe care ne-o poate astfel împărtăşi prin desluşire:

„ …cu ochii chinuiți de un trecut fără întâmplări”;

„ …țesând în jurul lui dantelă de lacrimi”;

„ …ce minunat ard cu flacără degetele lui prelungi”;

„ …a ținut în vârful creionului herghelii splendide […], drumurilor le-a dat îmbrăcăminte de piatră și tivituri semețe de plopi fără moarte”;

„ …plânsetul lor zbură ca o pasăre speriată afară, își întinse aripile umede peste toată curtea…”;

„ …o brazdă de durere rămânea în urmă și din ea nu mai răsărea nimic” – (din „Nenea Dumitru, nemuritorul”).

Pentru mine, asta înseamnă să fii scriitor.

La Viorel, ca şi în viaţă, după plâns vine râsul; stări intermediare nu prea stârnesc poveştile lui.

Pe 24 iunie 2014 scriam că „pe multe le-am auzit din gura-i înainte de a le citi şi nici nu ştiu care «viziune narativă» e mai frumoasă, cea orală sau cea scrisă. Probabil că cea spusă are un farmec aparte: cuvintele sunt aceleaşi, dar, în plus, mai ai bonus şi tonul ăla gâjâit, cu punct apăsat între precizările în doi timpi. Aşa e şi în rândurile scrise: mereu în doi timpi – a doua propoziţie, de obicei mai scurtă decât prima din pereche, o explică definitiv pe cea dintâi; ea e cheia, linia de total, lovitura de graţie, explozia hohotului. Poveştile lui Viorel sunt atât de «reale», încât, după o primă ascultare sau citire, le poţi reproduce aproape cu aceleaşi vorbe. El nu are nevoie de sofisme lexicale pentru că e mereu cu sufletul aşternut pe ceea ce vede. De asta erau şi Beatles-ii mari: a doua zi, după ce le ascultai o nouă creație, o puteai fredona în staţia de autobuz. Simplitatea e izvorul frumosului. Universul lui Viorel e un caleidoscop prin care ne reordonează luminile, cărarea prin pădure care părea atât de aproape, dar pe care n-am fi putut-o găsi fără zâmbetul lui desfrunzit”.

Auzind asemenea grozăvii, Viorel a comentat: „Am remarcat analiza ta și apreciez, fiindcă e dificil să faci analiză stilistică pe un scris fără stil”, iar eu am replicat că mă consider deja „noul Manolescu”. A protestat oarecum doar la sintagma „zâmbet desfrunzit”, iar eu m-am plans că-mi „bagatelizează emulaţia metaforelor”. În final, mi-a spus că, de va fi să publice o carte, eu voi fi acela care i-o va prezenta, aşa cum şi el a prezentat-o pe a mea cândva. N-a fost să fie acum, cu „Cele mai frumoase reportaje”, poate data viitoare…

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!