Până la noi timpul vine prin frunze.
L-am primit totdeauna ca pe un oaspete,
i-am dat să mănânce din palmă,
în trupurile noastre l-am culcat.
În fiecare frunză e ceva
din sângele nostru împuținat de uitare.
Sângerăm îmbrățișați,
vântul ne strânge în brațe pe amândoi.
Vai, ce puțin a mai rămas!
Cu numai o mână de frunze nu se poate spune
tot ce ar mai fi de spus.
Lumea e tot mai mică – strictul necesar –
toamna își mână hergheliile prin cer
și noi desenăm plângând
frunze verzi pe frunzele moarte.
București, 4 nov. 2018
