Un taxi la Vila Sonet!

De Nicolae Turtureanu

Mai ieri-alaltăieri, un ministru cam sinistru s-a trezit vorbind, mai mult încă, propunând ca ziariştii să nu mai aibă acces la documente şi surse decât după ce au fost făcute publice. Păi dispare astfel raţiunea de-a fi a reporterului, chiar a presei însăşi! Să sperăm că parlamentarii, intraţi în vacanţă electorală (!), n-au apucat a legifera această aberaţie şi, până se-ntorc la locul lor de odihnă plăcută, poate uită…

Vocaţia unui reporter de investigaţie este de-a nu merge pe căi bătătorite sau, dac-o porneşte pe acestea, de a explora până-n pânzele albe, folosindu-se, ca un veritabil Poirot, de cel mai mic şi mai neaşteptat indiciu, întru aflarea adevărului, a… criminalului.

Se poate uita şi ierta o fluierătură-n biserică? Răspunsul e ca la Radio Erevan: şi da, şi nu.

În urmă cu peste o sută de ani, tânărul şi neliniştitul Mihai Codreanu, proaspăt absolvent al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică, s-a trezit fluierând la spectacolul de licenţă dat de studenţii din clasa profesorului (şi marelui actor) State Dragomir. Fluierăturile au produs nişte reverberaţii peste pereţii sălii de spectacol şi peste aşteptări, ajungând nu doar la urechile rectorului, dar şi la cele ale ministrului de resort, care au propus (urechile!) pedepse dintre cele mai drastice (incredibile, astăzi) pentru insolentul proaspăt licenţiat… Cum însă tot atunci se intra în vacanţa de vară, turbulentul viitor sonetist a sperat că, până-n toamnă, episodul va intra în uitare şi el va scăpa basma curată. Nici vorbă: toamna, chiar domnul ministru a decis ca „infractorului” să nu i se elibereze diploma de licenţă decât peste doi ani. Ceea ce s-a şi întâmplat.

E acesta doar un episod din multele scoase de Viorel Ilişoi de sub aluviunile depuse în veac peste omul şi opera sa, spre a ni-l restitui pe necunoscutul Mihai Codreanu. Pe adevăratul, adică.

Reporter de investigaţie, cum îi place a se denumi, Viorel Ilişoi practică, de fapt, reportajul la limita prozei, în cazul de faţă fiind evident şi concubinajul cu critica și istoria literară. Reportajele lui – care se bucură de un succes enorm, îndeosebi on line, – scrise cu dexteritatea şi cu răbdarea unui prozator (cum şi este), au, de obicei, un clenci detectivistic, misterios, provocator. Nu-l pot uita pe cel în care reporterul, „deghizat” în muncitor zilier, se angajează culegător de mere la o fermă pomicolă din Fălticeni. Dincolo de atmosfera „pitorescă”, de coabitarea cu nişte oameni necăjiţi, din acea Românie „profundă”, de care politrucii îşi amintesc doar în campaniile electorale, incitant este, pentru cititor, să afle dacă „intrusului” i se va descoperi adevărata identitate. Ceea ce se şi-ntâmplă, după vreo 30 de pagini, pe care le citeşti cu sufletul la gură.

Pentru a scrie „Necunoscutul Mihai Codreanu” (Editura Muzeelor Literare, Iaşi, 2014), Viorel Ilişoi s-a… deghizat în purtătorul de cuvânt al Sonetistului. Să recunoaştem, unul dintre cele mai la îndemână travestiuri. Eu însumi, când muzeografiam la Vila Sonet, am încercat a şterge colbul de pe uitata, stinghera lui statuie… Mi l-am imaginat chiar partener de şah, dar am abandonat partida tocmai când devenea mai interesantă, nevoit fiind a ieşi „la pensii, domnule, la pensii!”. Una din victoriile mele, obţinută spre sfârşitul celor şase ani de muzeografiere: am reuşit să le bag în cap, unor doamne de ladispecerat, adresa: Vila Sonet, Muzeul Mihai Codreanu, iar pe taximetrişti să idetermin a parca în faţa Muzeului, nu peste drum, la Bolta Rece. Şi acum, după opt ani, nimeresc câte-un taximetrist care-mi spune: „Vă ştiu, vă luam cândva de la Casa Codreanu…”. Da, dar eu mi-s campion la taximetrie, or, după abstragerea de la Vilă, comenzile de-acolo au scăzut dramatic… Şi cum uitarea e scrisă-n legile omeneşti, lui Viorel Ilişoi în cele şapte luni de documentare – i-au trebuit multă răbdare şi persuasiune spre a-i (re)învăţa, pe aceiaşi sau pe alţii, unde este Vila Sonet.

În schimb, investigatorului nu i-a fost greu să constate că, pentru majoritatea ieşenilor (interogaţi pe stradă, uneori chiar în preajma Vilei), Codreanu este un mare necunoscut. Evident că nu e om să nu ştie unde-i lăcaşul de băutură Bolta Rece, dar prea puţini iau sama la lăcaşul de cultură de peste drum. Când muzeografiam (detectivul are gentileţea de-a mă cita de câteva ori), compusesem un catren pe care-l vroiam (în entuziast acord cu don Valeriu, patronul), să-l suim pe un banner care să unească, peste stradă, cele două lăcaşuri:

Dar, ca şi atâtea alte mari proiecte făurite din cuţite şi pahară, şi acesta a rămas urmaşilor mei Turtureşti…

Spre a testa aderenţa la şosea a acestei maşinării delicate, producătoare de sonete, mereu inventivul cercetaş n-a apelat la vreun post-modern poet sau critic literar, ci la un amic inginer, ştiindu-se faptul că inginerii sunt printre cei mai rafinaţi degustători de produse lirice… La prima înghiţitură, amicul s-a strâmbat, ca şi cum ar fi băut o poşircă, dar, pe măsură ce papilele gustative se acomodau, realiza că i s-a oferit un vin nobil,fără (prea mult) bisulfit, care emana indicibile arome. Stimulat, totuşi, şi de un vin de la Boltă, insensibilul, la început, degustător, a ajuns în final să înveţe unele sonete codreniene pe de rost…

Creşterea şi descreşterea gloriei, deci a aderenţei la poezia lui Mihai Codreanu, sunt urmărite în sincronie şi diacronie, cercetătorul dându-ne mostre semnificative ale receptării, de la Ibrăileanu la Călinescu, de la Lovinescu la Cioculescu ş.a.m.d., până la Ciopraga.

Cu un veac în urmă, elevi de la Liceul Internat săreau gardul, ca să prindă, la chioşcuri, „Viaţa Românească”, în care apăreau un sonet-două de Codreanu. Vreme de aproape o jumătate de secol, Mihai Codreanu a fost o figură emblemtică a Iaşiului, şi nu numai. Chiar dacă unii critici s-au mai revizuit (Lovinescu, desigur), chiar dacă alţii l-au primit reticent (Pompiliu Constantinescu, Cioculescu), iar Călinescu, pur şi simplu, l-a desfigurat, sonetistul s-a bucurat – surprinzător! – de preţuirea confraţilor (Arghezi, Galaction, Philippide) şi a autorităţilor, fie acestea academice sau administrative. Aureolat de premii (al Academiei, al Societăţii Scriitorilor ş.a.), de ordine şi medalii (ale statului român sau francez), profesor „de declamaţie”, rector al Conservatorului, director al Teatrului Naţional, colaborator la diverse reviste şi ziare, conviv la „Academia liberă” – cum le reuşea oare pe toate acest om (aproape) orb încă de la vârsta de 30 de ani?!

Viorel Ilişoi, metodic ca un arhivar şi alert ca un biciclist, s-a lansat într-o cursă de urmărire la capătul căreia liderul, necunoscutul Mihai Codreanu, pierdut ca-n ceţurile londoneze (în Anglia, fără îndoială, i s-ar fi acordat titlul de Sir), redevine ceea ce a fost şi mai mult decât atât: nu doar sonetistul prin excelenţă, nu doar o statuie, precum cea din faţa Vilei (blamată, statuia, pe bună dreptate, pentru disproporţia dintre soclu şi bust), nu doar un orb (care vedea prin întuneric foarte bine), ci un om, cu toate iluminările, ascunzişurile şi întunecările lui.

Episoade intrate-n legenda „dulcelui târg”, unele notorii în presa vremii, altele puse sub pecetea tainei – cărora Codreanu le-a fost protagonist sau martor – sunt luate de-a fir a păr şi duse până la ultimele desluşiri. Şi aici se vede adevăratul reporter de investigaţie: el nu acuză, nici nu scuză, doar constată. Ce-i drept, uneori se miră, alteori se amuză, câteodată compătimeşte cu „victima”, dar nicăieri nu-şi arogă prerogativele unui judecător, fie acela critic literar. De altfel, miza cărţii nu e aceea de reevaluare a poeziei lui Codreanu – eventual cu intenţia de a o aduce mai în faţă –, ci de-a ne propune o privire spectrală asupra omului şi epocii în care a vieţuit. Cu toate acestea – sau tocmai de aceea –, am aflat, pe parcursul lecturii, poate cele mai expresive percepţii ale infatigabilului sonetist.

Receptarea e în direct, live, cu deloc surprinzătoare actualizări. „De fapt, despre Codreanu se poate spune că şi-a făcut din sonet un stil de viaţă. Gândea în sonete. Vorbea în sonete. Privindu-i fotografiile din muzeu, te gândeşti că poate el şi pe stradă păşea în ritmul sonetului, cu stângul pe iamb, ca soldatul cu stângul pe tobă, patru paşi, pauză, alţi patru, apoi două volte graţioase de câte trei paşi, totul într-o înlănţuire insesizabilă. Şi poate că, mergând astfel, ca într-un şotron, pe structura sonetului, le va fi părut contemporanilor săi că ezită în mers din cauza orbirii. Dar asemenea plantelor ce încolţesc în întuneric, scoate în afară prelungiri firave şi transparente. Natura e aproape inexistentă în sonetele lui. Lectura, din acest punct devedere, seamănă cu o plimbare pe Bulevardul Ştefan cel Mare după ce primarul, ales şi reales cu neînţeleasă obstinaţie de ieşeni, a tăiat teii. Rar mai tresare un val pe lac, rar o rază de lună mângâie un zid vechi, iată şi un cocostârc într-un picior, un plop singuratic, florile dispar în ierbarul abstracţiunilor, zâmbetele se resorb în motivul lor, până şi cuvintele aşa-zis poetice, încărcate de la Eminescu cu o electricitate tainică, nu ni se par ridicole. Limba le-a respins ca pe nişte corpuri străine. Mihai Codreanu, cu un simţ ascuţit, foloseşte numai acele neologisme în spiritul limbii române, care s-au şi păstrat, le dă valoare poetică; poezia lui mai veche de o sută de ani e scrisă în cea mai curată limbă română de azi.”

Magician al versului, Codreanu a scris, cu instrumentele lui de gheaţă (…) „versuri eterice, aşezate pe propria lor frumuseţe”. Vila însăşi i se pare, comentatorului, ca un sonet şi, forţând un pic nota; îi găseşte similitudini în structura sonetului, în catrene şi terţine… Oricum, Vila Sonet „va fi mereu un loc cald ca o inimă, de unde bătrânul poet va mai trimite în venele Iaşului, din ce în ce mai puţin, sângele rece al sonetelor sale.”

Patetică pledoarie. De li s-ar întâmpla s-o citească, sunt sigur că taximetriştii vor şti exact unde să parcheze, când – şi dacă – li se va solicita: Un taxi la Vila Sonet!…

Articol apărut în Ziarul de Iași, 9 oct. 2014

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!