A venit momentul să public în sfârșit volumul de convorbiri „Șapte zile cu Cezar Ivănescu”, realizat în 1997, când a și fost predat spre publicare la editura Geea, din Botoșani. Găsind-o prea violentă în prima ei variantă, din vara acelui an, chiar și după o atentă îmblânzire a propriilor diatribe, Cezar Ivănescu mi-a cerut să retrag cartea și s-o public numai după moartea lui. „Mă omoară ăștia dacă citesc ce-am spus acolo despre ei”, mi-a spus el. O vreme, după ce marele poet s-a stins, n-am mai putut lucra la noua variantă a cărții. Eram prea tulburat. Apoi, n-o să credeți, am pierdut manuscrisul! Îl păstram pe o dischetă (cine mai știe ce e aia!) și aceasta s-a deteriorat. Aveam casetele originale, aveam și transcrierea lor literală, dar nu mai găseam putere să refac totul. Aproape că-mi luasem gândul de la cartea asta. Când iată că acum 2-3 ani, vorbind cu Clara Aruștei, fiica de suflet a poetului, mi-a spus că are ea o copie electronică, păstrată din fericire într-un e-mail, vreo 600 de pagini. M-am reapucat acum cu poftă să editez această variantă și în scurt timp voi tipări confesiunile de o rară violență, în stilul știut al impetuosului Don Cezar, dar și de o sensibilitate „omorâtoare” (îi plăcea cuvântul ăsta) și de o mare profunzime, care vor zgudui lumea literară românească chiar și la atâta timp de la înregistrare. Dau mai jos un fragment.
Ziua a Treia, dimineața
• L‑au pus pe Grigore Vieru director la Cultura Națională ca să ia salariu de pomană • Răposatul Marin Sorescu nu putea să lege două vorbe • N‑am putut să citesc mai mult de câteva pagini din Buzura • Cum să intre un enunț de Aristotel într‑un cap de Augustin Buzura? • Practic, Academia a fost transformată în cocină de porci •
MOTTO:
…! voi, comuniști pupcuriști și curiști și încă
radio‑Moscova, știu, nene, că‑ați avut
o rezistență anală foarte adâncă
la câți au vrut‑o cu voi și câți au putut,
o rezistență anală foarte adâncă
la câți au vrut‑o cu voi și câți au putut !…
Cezar Ivănescu, Doina (Ultima Thule)
VIOREL ILIȘOI – În cei aproape trei ani în care ați fost bolnav în urma bătăii luate de la mineri ați scris un singur poem, un singur vers de fapt, pe care l‑ați așezat la finalul volumului Sutrele muțeniei: ! Leagăn de vis mă leagănă în moarte !. Chiar numai atât ați scris în această perioadă?
CEZAR IVĂNESCU – Da, atât. În primul rând că n‑am mai reușit să mă așez la masă să scriu. Nici fizic nu mai puteam, dar nu mai aveam nici credința să scriu, simțeam că n‑aveam de ce, mi se părea că scrisul nu mai are niciun rost, eram convins cumva că nici nu mai e nevoie să scriu. M‑a zdruncinat profund agresiunea minerilor, dar și agresiunea morală, literară, politică a colegilor mei. Nu era ușor să lupți cu o organizație bine pusă la punct de 2.500 de derbedei, că asta era Uniunea Scriitorilor. Oameni pe care i‑am debutat și i‑am băgat în literatura română nici nu nu mă mai salutau pe stradă.
– Vă simțeați părăsit, abandonat? N‑ați simțit niciodată solidaritatea colegilor în această perioadă?
– E adevărat că imediat după revoluție, pe 5 ianuarie, când eu am declarat greva foamei, a existat o mișcare spontană de solidaritate cu mine. Liviu Antonesei și cu alți tineri scriitori ieșeni au vrut vină să protesteze la Uniunea Scriitorilor. Și cui crezi au dat telefon la Uniune? Tovarășului Alexandru Paleologu, informatorul Securității. Uită‑te în cartea lui de convorbiri cu Stelian Tănase, povestește el acolo cum îl finanța Securitatea română. Și Alecu Paleologu le‑a spus că sigur că sunt eu un mare poet, că sunt eu cutare și cutare, dar să stea liniștiți acolo, la Iași, că el avea ordine de la instituție cum să facă revoluția, nu? Și i‑a îmblânzit. Și probabil tot forțe de astea de descurajare gen Alecu Paleologu și alți securiști au aranjat lucrurile în așa fel încât să mă izoleze, mă atacau prin presă… ieșenii noștri, de la Dorin Popa și până la nu știu care, luau interviuri cu toată lumea, și cu Dinescu și cu alți securiști de‑ai lor, puneau întrebări speciale: dar cu Cezar Ivănescu?… dar ce facem cu ăsta?… îl mai lăsăm în viață sau îl terminăm?… Se băteau pe burtă… Deci nu prea mai puteam să scriu când după această agresiune a unei mase dirijate de imbecili a venit și mineriada. Și apoi a mai fost și acea invazie anomică a literaturii străine, a traducerilor, care i‑a descurajat pe scriitorii români. Nu e ușor să scrii pentru o piață fără niciun fel de protecție. Scriitorul român trebuia și el protejat ca orice bun al unei națiuni.
– O perioadă chiar n‑a apărut literatură română aproape deloc. Era un val de traduceri. Atunci s‑a vorbit și despre criza culturii.
– Normal, că ei așa fac. Întâi creează crizele, ei le aranjează și după aia tot ei vorbesc despre ele. Păi cum să nu fie criză dacă scriitorii români nu mai erau tipăriți? Era aproape o rușine să cumperi o carte a unui scriitor român. Și asta a fost tot o treabă de manipulare pentru că îți faci idee că orice guvern de oameni normali și cu scaun la cap dădea niște reglementări: orice editură nouă care se înființează să nu tipărească decât 50 la sută carte străină, iar restul de 50 la sută carte românească. Niște reglementări să protejeze cât de cât cartea românească.
– Au existat niște reglementări comuniste care prevedeau așa ceva în ce privește teatrele și filarmonicile, în repertoriul lor trebuia obligatoriu să figureze nu știu cât la sută piese românești. Or, după ’90 nu mai era în spiritul democrației să‑i impui unui editor ce să scoată, piața reglându‑se singură cu propriile ei mecanisme.
– Dar nemaiexistând aceste reglementări, a fost o hoție generalizată.
– Mie mi se pare corect că n‑au apărut asemenea reglementări sau că nu a fost prelungită valabilitatea celor comuniste, pentru că, pe lângă snobismul cert instalat după ’90 în ceea ce privește literatura străină, era și o nevoie imperioasă de recuperare…
– Sunt de acord, dar aici e vorba de un domeniu strict economic al pieții de carte pe care o protejezi. Eu nu interzic nimănui să citească ceva recuperatoriu, dar în momentul în care dădeai asemenea reglementări, că orice cârnățar sau gogoșar care vrea să se îmbogățească din vândut cârnați sau gogoși are obligația să dea nu știu cât la sută pentru cultură, că s‑au îmbogățit atâția, au devenit miliardari, ei, atunci se mai făceau niște treburi. Ei nu au vrut să protejeze cu nimic nici cultura română, nici cartea românească – și asta se vede până în ziua de azi. Nu există legi protecționiste pentru cartea românească. Mă rog, în ultimii ani de zile Ministerul Culturii a reacționat printr‑o formă cunoscută, abilitată și‑n Occident: finanțarea unor cărți care au sau tind să aibă statut de bunuri de patrimoniu, ca să spun așa, sau cărți de certă valoare literară.
– A fost înființată editura Cultura Națională prin comasarea a unsprezece edituri de stat, dar se pare că a scos, cu rare excepții, mai mult cărțile scriitorilor afiliați la putere.
– Da. Și l‑au pus pe Grigore Vieru director acolo, la Cultura Națională, ca să ia salariu de pomană, cum i s‑au dat și atâtea case de pomană în România. Este un tip absolut fără nicio valoare ca poet, dar a pupat tot ce‑a putut pupa, a ras totul, de la comuniști până la Snegur, și după aia a trecut la Iliescu și, tot pupând într‑o parte și‑n alta, a ajuns în Academie. Cum să ajungă în Academie, domnule, Grigore Vieru? El nu este decât un palid pastișor al meu și al altor poeți români importanți. Cum să fie membru al Academiei? Eugen Simion, Grigore Vieru – academicieni români? Dă‑o‑n mă‑sa de treabă! Ar trebui dat foc la șandramaua aia…
– A fost primit în Academia Română într‑o perioadă în care el avea o imagine bună aici, poate era și o dovadă de simpatie și recunoștință pe care România o făcea față de liderii mișcării de renaștere națională din Basarabia. Într‑un fel, ei reprezentau atunci Basarabia care se întorcea, fie și pe această cale simbolică, acasă.
– El reprezintă Basarabia, Grigore Vieru? După opinia mea, nu reprezintă nimic acest Grigore Vieru. În ’82, când m‑am dus în Moscova, pe toate revistele sovietice de acolo erau poeziile lui. Toți au scris poezie comunistă. Mie mi i‑a arătat Valeriu Matei pe toți într‑o antologie de poezii cu Lenin, cu colhoznici, aparatnici, cu tot ce trebuie.
– Totuși, indiferent cum i-am clasa noi în ierarhia literaturii române, scriitorilor de acolo nu le pot fi negate meritele în lupta pentru obținerea limbii române ca limbă de stat, a drapelului și imnului național, chiar dacă mai înainte au scris și cărți în care preamăreau personalitațile și sărbătorile imperiului sovietic.
– Toți din generația lor, Grigore Vieru, Leonida Lari și ceilalți, au prins momentul oportun, naționalist. Bun, pentru asta erau de felicitat, de acord, dar dacă rămâneau acolo, să‑și vadă de treabă, să lupte acolo unde era greu, dar au venit aici și li s‑au dat case peste case, bani peste bani, au fost finanțați, îndopați ca curcanii de tăiat! Nu mai vorbesc, că știu prea multe.
– Vă amintiți ce scandal a fost când Dorin Spineanu a scris în revista Timpul, imediat după revoluție, un articol în care‑l demitiza pe marele poet Grigore Vieru?
– Nu știu când și ce a scris Spineanu; mai ales în perioada aia, când nici nu scriam, nu citeam presa literară. În orice caz, când am fost în Basarabia în 1991, chiar când izbucnise conflictul din Transnistria, ca invitat al Uniunii Scriitorilor de acolo, tinerii scriitori basarabeni mi‑au spus, văzând cât de dur mă exprim despre toți scriitorii români în general, că de bună seamă despre Grigore Vieru am o părere foarte proastă. Și am spus: nu chiar atât de proastă; am o părere bună chiar, că este un poet care a evoluat de la poezii despre partidul comunist la poezii patriotice, ceea ce este un lucru pozitiv. Sigur că e pozitiv să scrii poezii despre țara ta și despre limba ta după ce‑ai scris despre PCUS, și despre Lenin, și despre Stalin.
– Și Mihai Cimpoi a fost primit în Academia Română.
– Cât despre Mihai Cimpoi, mă bucur pentru el că a fost primit în Academie, dar nu mă bucur în ce‑a intrat; putea să intre într‑o academie adevărată, că asta nu e academie, este o instituție comunistă care din nefericire l‑a avut în rândurile ei și pe Moses Rosen, rabinul roșu, comunist, care l‑a alungat pe adevăratul rabin al României, pe Alexandru Șafran.
– Și Ceaușeștii au fost academicieni, și încă mai sunt alde C. Ionescu-Gulian, distrugătorul filosofiei românești în epoca proletcultistă, sau Alexandru Bârlădeanu, reciclat și politic în funcții înalte, al doilea om în stat.
– Da, bine, toți au fost acolo. Ăștia n‑au scris o carte la viața lor și n‑am văzut un act prin care să fi fost excluși din Academie, cum ar fi trebuit, toți acești staliniști siniștri. Ei n‑au ce căuta acolo. E o porcărie inimaginabilă să pui niște dobitoci alături de autentici oameni de știință, adevărați savanți. Am văzut într‑o seară la televizor o emisiune… atunci am realizat acest scandal care se numește Academia Română. Era o masă rotundă cu scriitori pe care eu nu dau doi bani, dar toți erau academicieni; singurul neacademician de acolo era Octavian Paler, un om serios, de cultură, cu structură de intelectual, cu o operă în spate, mă rog, un om de un calibru oarecare. Se uita și el așa speriat la ăia, că era înconjurat de ei ca de o bandă de hoți de buzunare, numai de academicieni.
– După grila dumneavoastră de validare, pe care până acum am văzut c‑ați aplicat‑o la toți fără rabat, și Octavian Paler a fost comunist, membru în Comitetul Central, director la un oficios al partidului…
– A fost, dar eu nu discutam asta. Eu spuneam că din toată adunarea aia, el era singurul neacademician. Era mai bătrân decât toți ceilalți și ar fi avut toate datele să fie și el academician, dar nu era. Era o curiozitate. Probabil că regula ar fi cerut după revoluție: câți scriitori, atâția academicieni sau Dumnezeu știe cum, nu știu câți la chintal. Fapt e că acolo erau academicianul Eugen Simion, academicianul Augustin Buzura, academicianul Marin Sorescu și alții; toți erau academicieni, în afară de Paler.
– Nu‑mi amintesc să fi auzit de vreun fel de proteste la primirea lui Sorescu în Academia Română. A fost un consens.
– Da? Păi la emisiunea aceea răposatul Marin Sorescu nu putea să lege două vorbe; am reacționat atunci într‑un interviu din Adevărul literar și artistic și i‑am spus: domnule, când nu știi să legi două vorbe la televizor, îți trimiți soacra sau nevasta să vorbească, sau copilul să citească un text oarecare, să spună că tata e bolnav, e un mare scriitor, să știți, dar e bolnav și am venit eu să vorbesc în locul lui. Ăsta nu putea să lege oral două fraze, Marin Sorescu, se î-î-ia și se gâgâia tot timpul, parcă era găgăuz. Buzura, la fel, nu putea să lege două idei abstracte, că el nu are limbaj de intelectual, nu știe să exprime idei. Dă din mâini, asudă, se înroșește tot, că‑i apoplectic, îi sar ochelarii de pe nas, dă din umeri, se scarpină sub nas… ticuri de miner… ăsta nu știe să vorbească. La Mogoșoaia, pe vremuri, noi făceam adevărate întreceri, eu cu Preda, care reușește să citească mai multe pagini din Buzura, dar niciunul nu reușeam să trecem de câteva zeci de pagini. Și după aceea făceam un concurs cu nevastă‑mea, cu premiu. Preda spunea: „Doamna Mary, dacă citiți și Fețele tăcerii, aveți de la mine trei sticle de vin roșu”. Domnule, citea toată cartea! Eram uimit! „Domnu’ Preda, zic, să știți că a citit‑o astă-noapte.” „Nu se poate, monșer!” „Ba da!” Puneam întrebări, să verific. Domnule, o citea! Nevastă‑mea însă‑i o halitoare de asta de romane, citește non‑stop. Cădeam jos când o vedeam! Eu n‑am putut să citesc mai mult de câteva pagini din Buzura. Ăsta nu știe concordanța timpurilor verbului în limba română. Odată, când ne întorceam împreună din Albania, ne‑am oprit la Budapesta, într‑un hotel, ne‑am certat… Când eu i‑am spus lui Buzura că este un analfabet, că nu știe concordanța timpurilor în limba română, traducătorul lui în maghiară, un ungur din România plecat în Ungaria, a spus: „Așa e, asta‑i adevărat, că și mie mi‑a dat multă bătaie de cap să aranjez treaba asta cu timpurile”. Deci ungurul știa mai bine românește decât Buzura, care acuma‑i academician.
– Ca președinte al Fundației Culturale Române, trebuie să recunoașteți, Augustin Buzura a făcut lucruri remarcabile.
– Da, a adus‑o acolo pe a doua femeie din viața lui, Carmen Firan, pe care i‑a vârât‑o tovarășul Ion Iliescu; după ce inițial o folosise el la purtător când a mers în Iugoslavia, după revoluție, pe post de ziaristă.
– Astea sunt niște întâmplări de budoar, foarte greu verificabile…
– Cum greu verificabile? Când a făcut Buzura atac de cord la Cluj, știe tot Clujul că i‑au stat la căpătâi nevastă‑sa și Carmen Firan, cu mâinile pe frunte, să apere geniul prostiei.
– Asta nu înseamnă nimic în ordinea afirmațiilor dumneavoastră. Putea fi oricine acolo.
– Dar eu n‑am spus nimic altceva, decât atât, că l‑au dat gata: din priviri, din discuții intelectuale, din scrisori de amor sau altceva, nu știu cum, fapt este că legătura lor afectivă e notorie. Altă afirmație n‑am făcut. Am călătorit cu el trei săptămâni prin Albania și n‑a fost în stare trei săptămâni să se producă intelectual decât în felul următor: ne fluiera în mașină imnurile tuturor armelor sovietice; știi că erau vreo patruzeci de arme la ruși, artilerie, aviație, marină, nu știu mai ce, multe, și toate aveau imnul lor, și el știa, domnule, toate imnurile astea. Zicea: „Hai să vă fluier imnul marinei”, și fiu‑fiu‑fiu, dă‑i cu imnul marinei sovietice, apoi cu al parașutiștilor, al tanchiștilor, al vânătorilor de munte, toate le știa. Le învățase probabil din copilărie, de la difuzor. Până și securistul albanez care ne conducea se uita la el ca la unul de pe altă lume, nu‑i venea a crede. Așa s‑a produs intelectual academicianul lu’ Pește, când eu am vorbit în două limbi cu securistul care ne însoțea, un tip deștept, maior, că i‑am aflat și grad și tot fiindcă mai știu și eu oleacă de albaneză și auzeam ce vorbea el cu ceilalți.
– Securistul știa că înțelegeați albaneza?
– Nu, n‑avea de unde să știe. Îi spusesem că am origine albaneză, dar că nu știu albaneza deloc, însă mai știam de la mama cuvinte, fraze, formule… Era maior, făcuse studiile în Italia lui Mussolini, îți dai seama, vorbea italiana perfect, îmi dădea lecții de italiană, vorbeam în italiană și‑n franceză cu el. Și cu el aveam dialog, că ai ce vorbi cu un om care a făcut studii în Italia lui Mussolini, are ce‑ți povesti. Dar cu Buzura ce să discuți? El numai a fluierat tot timpul, de‑a lungul și de‑a latul Albaniei.
– Cu ce ocazie ați fost în Albania?
– Trimiși de Uniunea Scriitorilor, într‑un schimb de ăsta de experiență, în 1973. Eu am plecat cu plăcere, că voiam să văd țara de unde venea mama mea. Ea a avut o moșie acolo, în Albania, și eram fericit că, uite, plec la drum cu un prozator, un doctor, știam că el e medic de formație și mă bucuram că o să avem un dialog foarte bogat, cu un doctor ai întotdeauna ceva ce vorbi, pe deasupra și prozator, ardelean… eu îi iubesc pe ardeleni, îmi plac ardelenii, trebuie să mărturisesc… știam că avea o extracție joasă și că fusese miner într‑o epocă și ziceam că e un om cu straturi de experiență fabuloasă… Aiurea, era un ins sinistru, cu celule dezorganizate. Mi‑am dat seama că nu învățase carte. Nu știu ce‑i ziceam eu odată lui de Aristotel și pe urmă m‑am uitat așa la el… ce‑ți vorbesc eu ție de Aristotel, ce, tu ai idee, ai citit tu un rând de Aristotel? Cred că ți‑ar sări creierii imediat ca un capac de conservă dacă ai citi un enunț din Aristotel. Cum să intre un enunț de Aristotel într‑un cap de Augustin Buzura, nu‑ți dai seama? Ar fi explozie nucleară pe loc.
– Și ați avut ce experiență literară să schimbați cu albanezii?
– Dar, l‑am cunoscut atunci pe Ismail Kadare, ne‑am și împrietenit.
– Încă nu plecase în Franța?
– Ce să plece, când el era pupilul lui Enver Hodja, copilul lui de suflet? Enver Hodja l‑a trimis în Rusia la studii, el l‑a protejat, el l‑a pistonat în literatură. Enver Hodja, în afară de Tito, care a avut o dizidență imediat după război, a fost primul dizident din concertul ăsta frățesc al partidelor. În ’60, la congresul PCR, el a părăsit sala cu toată delegația albaneză în semn de protest față de ruși. S‑a întors în țară și a dat un decret ca toți rușii, că era plină Albania de ruși, să părăsească țara în 24 de ore pe toate granițele, trupe și civili, toți, altfel îi împușcă. A eliberat țara de ruși și un an de zile după aceea un popor întreg a trăit cu spaima de a fi invadat de trupele sovietice de prin țările din jur, vecine și prietene, și într‑o foamete cumplită, pentru că albanezii practic nu au ce mânca, ei nu produc acolo nimic. Și‑atunci Enver Hodja i‑a dat lui Ismail Kadare documente pe mână, telegrame schimbate între Hrușciov și Enver Hodja, să scrie o carte. Iarna marii singurătăți” se numește, o carte despre anul acela în care tot poporul albanez, înfometat, a stat cu arma pe umăr și cu frica‑n suflet, amenințat de invazia rusească. Dar cartea‑i frumoasă și Ismail Kadare este un prozator de mâna întâia.
– Vă tentează Academia?
– Academia Română?
– Nu neapărat cea de acuma, cum arată ea acum și cum o vedeți dumneavoastră, ci așa, ca idee… primirea în Academie e o consacrare, o treaptă la care aspiră toți sau cei mai mulți.
– Domnule, e greu de spus… Academia Română, așa cum arăta în perioada interbelică, era o instituție serioasă și foarte importantă. Cu un început furtunos, cu nedreptăți pe la începuturi, cum știe foarte multă lume, dar încet‑încet s‑a echilibrat și a ajuns o instituție extrem de serioasă. Gândește‑te că în 1939, Caracostea, mi se pare, care conducea Fundațiile Regale pe vremea aia, a citit la Academie un text, un eseu despre Eminescu, la 50 de ani de la moartea lui, și când el își prezenta comunicatul, Carol al II‑lea stătea modest într‑o lojă acolo și asculta și el. Nu s‑a băgat în față, nu s‑a băgat în prezidiu, stătea și el unde stătea publicul, venise ca orice cetățean care avea voie pe vremuri să audieze o prelegere sau o dezbatere la Academie, cât era el de Carol al II‑lea.
– Academia impunea atunci.
– Sigur că impunea, cum să nu impună? Ăia‑și spuneau: ei, regele, a venit și el să asculte o prelegere, treaba lui. Iată ce ținută, ce seriozitate și sobrietate și ce oameni avea Academia Română la acea vreme. Și ce inițiative a avut Academia: gândește‑te la dicționarul‑tezaur al lui Sextil Pușcariu, care venea de la Academie și de la rege, de la Fundația lui Carol al II‑lea. Se ajunsese la o colaborare foarte clară între Palat și Academie în privința marilor proiecte culturale.
– Carol al II‑lea, cu toate păcatele lui, a avut o poziție favorabilă față de cultură. I se recunpoaște asta.
– Aici chiar ar trebui să‑l discutăm disjunctiv; adică el are mari păcate ca om politic, păcate capitale pentru România modernă, dar, prin tot ce‑a făcut pentru cultura română, el este Ludovic al XIV‑lea al nostru, asta să fie foarte clar. Gândește‑te la ce‑au însemnat Fundațiile Culturale Regale ale lui Carol al II‑lea și la câți bani a dat el artiștilor… Păi Mărțișorul știi cum a fost făcut? Carol al II‑lea i‑a dat lui Arghezi pământul și bani să‑și facă vilă acolo și tot era nemulțumit Arghezi, știi, că Arghezi așa era, înjura tot timpul că nu știu ce avea el, ce mai voia, probabil să i se dea mai mult.
– Academia a căzut și ea în jocul politic al comuniștilor, ca multe alte instituții ale țării, a fost împănată cu nulități tocmai ca să se distrugă orice criteriu de valoare.
– Practic, Academia a fost transformată în cocină de porci. Dacă A. Toma era elogiat de George Călinescu la Academie ca mare poet român și în Academie se aflau semianalfabeți ca Geo Bogza și așa mai departe, aia nu mai era Academie, era adunătură de derbedei, ăsta‑i adevărul. Că încet‑încet au mai intrat și oameni serioși, asta este, la fel, foarte adevărat, că în mod fatal și socialismul a obosit și pe lângă derbedei au început să mai intre și oameni serioși.
– În anii ’50, perioada cea mai neagră, mai erau și oameni serioși acolo, totuși, câțiva dintre vechii academicieni, care și‑au păstrat fotoliile.
– Da, dar cât de serioși erau acei oameni dacă acceptau să stea cu derbedeii în Academie?
– Marin Preda, „ultimul scriitor român respectat de comuniști”, cum îl numiți undeva, nu a intrat în Academie, n‑a fost academician.
– Ba nu, Marin Preda era membru corespondent al Academiei Române.
– Dar nu membru plin.
– Mă rog…
– Ați avut academicieni în familie?
– Unchiu‑meu, George Ivănescu, era tot membru corespondent al Academiei Române. Mai venea pe la Mogoșoaia și luam masa împreună, îl incita pe domnul Preda, îl tachina cu Academia, că să mai vină pe‑acolo, nu știu ce inițiative să ia. Când auzea Preda de Academie, îl lua nebunia: „Dom’ profesor, zicea, lăsați‑mă, domnule, că nu dau nici să mă tai pe‑acolo!” Îl lua și râsul. Deci cel mai mare prozator al românilor de după război n‑a fost decât membru corespondent, cel mai mare lingvist al românilor după război n‑a fost decât membru corespondent al Academiei. Ceea ce spune multe despre Academia asta.
– V‑ați conformat hotărârii Academiei de a scrie cu „â” și cu „sunt”?
– Nu. Eu scriu exact ca înainte.
– Școala ieșeană de lingvistică susține vechea scriere.
– Și are toată dreptatea de partea ei. Ce câștigi cu noua ortografie? O dificultate de scriere în plus, atâta tot. Pentru că semnele astea nu sunt încărcate cu valori fonetice suplimentare. Este o simplă scamatorie, o tâmpenie. Cine a decretat asta? O Academie condusă de un pozitivist, Mihai Drăgănescu, fără să supună problema unei comisii serioase de lingviști. Au venit ei, li s‑a năzărit lor, fizicienilor sau ce‑or mai fi fost ei, să facă legi și să dea ei decrete în ortografie.
– E posibil să fi fost și o încercare de recuperare a unui trecut interbelic dătător de nostalgii nedisimulate și o manevră de a recâștiga un prestigiu pierdut prin fel de fel de compromisuri în timpul comunismului.
– A fost o gogomănie, o golănie. Aici s‑a văzut că este o instituție comunistă, s‑a văzut autoritarismul. Ei au vrut să lucreze din nou de pe poziții de forță, să decreteze. Dar iată că multe edituri importante, unde lucrează oameni serioși, n‑au acceptat noua formă de ortografie, n‑au acceptat‑o nici scriitori importanți. Nici eu n‑o accept. Bine, când public pe la ziare, pe la reviste, redacțiile îmi unifică scrierea cu noua ortografie. Voi la Timpul cum dați textele?
– Așa cum sunt scrise de autor. Mihai Ursachi scrie cu noua veche ortografie, apare așa: altcineva scrie cu vechea nouă ortografie, apare așa.
– Mă rog, cum vor mușchii fiecăruia, sigur. Mai ales că la Mihai Ursachi numai astea mai au oleacă de valoare, coloraturile astea: un î din a, un cutare, că restul sunt nule, toate textele, goale de idei și de substanță, dar mai bagă și el câte un sunt, mai face câte un caraghioslâc de ăsta și lumea toată stă‑n mirare: ia uite, domnule, ce mare poet e ăsta!
