Doamna Agurița, fostă femeie de serviciu la universitatea din frumosul nostru oraș, ține acasă, în debara, un academician din care nu lipsesc decât degetele de la picioare.
Nu există nicio îndoială că academicianul doamnei Agurița este unul autentic, provenit de la universitatea noastră, autorul unei opere voluminoase, binecunoscut orașului, țării și chiar pe plan internațional, după cum atestă unele titluri din bibliografia sa, articole și cărți apărute în străinătate.
Ilustrul nostru concitadin a prins un post de asistent universitar prin anii ’50, ajutat, după cum însuși mărturisea într-un interviu, și de noroc, mai exact de originea socială sănătoasă. Mama sa era moașă comunală cu vagi năzuințe marxiste; odată, ajutând o săteancă să nască, a ridicat pruncul în lumina lămpii de la dispensar și a strigat: „Să trăiești și să lupți pentru pace, copile!“, fapt ce, nu mult după aceea, a propulsat-o la conducerea organizației locale de partid. Tatăl era fierarul satului. Fără convingeri politice. Era totuși bine văzut de noua putere, deoarece se știa despre el că în timpul războiului ajutase cu umilele lui mijloace la repararea unui tanc sovietic. E drept, făcuse asta sub amenințarea pistolului, dar acest amănunt fusese, din fericire, uitat.
Copilul acestor săteni respectabili din nordul Moldovei, viitorul academician, a dat de mic semne de aplecare către lumina cărții. Păscând oile pe câmp, el citea mereu din cărți împrumutate de la preotul satului, în timp ce alți copii băteau pe imaș o minge de cârpă ori se jucau de-a mijoarca. Din memoriile sale rezultă că în acea perioadă a început chiar să scrie poezii, unele fiind publicate în gazeta județeană a partidului, dar s-a oprit la timp, căci și-a dat seama că nu are talent liric. Asemenea multor literați români care încep ca poeți și sfârșesc făcând critică literară, a făcut și el acest pas.
Viitorul academician a debutat precoce cu un volum despre poeții secolului al XIX-lea, în opera cărora descoperea – uneori prin abile și îndrăznețe interpretări personale – rudimente de marxism. Acest unghi de abordare original i-a adus imediat simpatia proaspetei puteri comuniste, care își găsea astfel rădăcini ideologice vechi de un secol în mișcarea literară. Bibliografia tânărului istoric și critic literar a crescut vertiginos, în aceeași zonă a interpretării originale, astfel încât el deveni timpuriu, când abia începuse să se bărbierească, un nume influent în partid și în critica literară. În anumite medii era considerat erudit. A urcat repede treptele carierei universitare. În floarea vârstei fiind, privea deja lumea literară de pe cele mai înalte culmi ale ierarhiei. Numele său, pirogravat pe ușă, se întindea până la lift: prof. univ. dr. doc. acad. etc. etc.
Profesorul a format numeroase generații predând același curs conceput pe vremea lui Stalin și învățat pe de rost. Nimeni nu i-a reproșat asta. Toată lumea știa că era atât de prins în atâtea comitete de partid și științifice, precum și în elaborarea operei, încât nu mai avea timp și de actualizarea cursului; se considera unanim că era firesc să-și neglijeze oarecum îndatoririle didactice. Unii cârcoteau că nici opera sa n-ar fi fost tocmai o scuză solidă pentru neglijarea catedrei, ea fiind alcătuită în mare parte din reeditări ale îndrăznețelor cărți din tinerețe, rescrise mereu în ton cu epoca și cu cerințele tot mai exigente ale puterii comuniste. Practic, după cum s-a arătat într-o recentă anchetă literară, el n-a mai publicat nimic nou aproape jumătate de secol, dar asta n-a împiedicat să fie mereu considerat un clasic și acoperit cu onoruri.
În ultima vreme, venerabilul profesor nici nu-și mai recita cursul străvechi. Intrase oarecum în folcorul universității și toți studenții, chiar și cei de la alte facultăți, îl știau pe de rost. Se mulțumea să vină la catedră și să stea acolo ca o statuie ce impunea respect și genera o atmosferă de liniște și studiu în aulă. Nu puțini sunt foștii săi studenți care susțin că profesorul nici nu mai pleca de la catedră, rămânând acolo de la o zi la alta și devenind cu timpul o emblemă a sălii de curs. De aceea, când maestrul, care de ani de zile nu mai deschisese gura, a murit la catedră, faptul a trecut neobservat. Încremenit în jilțul său impozant, comandat cândva la o cooperativă meșteșugărească de profil, profesorul a mai scos câteva generații de filologi. Deși nu mai apărea de mult pe la evenimente culturale, numele său era invocat adesea, făcând să pară o prezență vie, permanentă, în viața literară a orașului nostru.
Lucrurile ar fi mers așa, din inerție, încă multă vreme, dacă doamna Agurița n-ar fi observat într-o bună zi că maestrul era mort. De multă vreme îi ștergea chelia de praf și îi așeza frumos cutele hainei și i se tot părea că el îi răspunde cu un zâmbet de mulțumire. Cu același respect adânc, neștirbit, femeia se îndepărta încet de profesor, ștergând în liniște podelele cu teul. Într-o zi, din neatenție, manevrând teul uriaș pe sub jilț, doamna Agurița l-a atins pe maestru cu cotul și acesta s-a prăbușit pe podeaua umedă. Atunci a văzut că e mort. Se uscase ca un vreasc.
Câțiva ani l-a mai plimbat de colo-colo, așezându-l când la catedră, când la geam, când în vechiul său birou de rector. Până când a observant că șobolanii îi mâncaseră degetele de la picioare. Atunci i s-a făcut milă de el. Tocmai ieșea și ea la pensie, așa că l-a luat acasă pe profesorul de care o legau atâtea amintiri frumoase din viața ei; orice s-ar spune, lucrase și ea la universitate și avea deci un fel de solidaritate față de tot ce însemna universitatea. Iar venerabilul academician era chiar un simbol al ei. L-a pus bine în debara. Îl găsise în universitate când s-a angajat, era tot acolo când s-a pensionat. Se obișnuise cu prezența lui. Acum, fiind singură, mai vorbește cu el când i se face urât. Uneori îi mai aduce câte o medalie, câte un premiu, o carte cu dedicație, distincții și atenții care continuă să vină pe numele profesorului la universitate. Și lună de lună îi încasează pensia.
