Aleg masca

O știre îngrămădită printre altele la Digi 24: o doctoriță declară sub anonimat că la spitalul ei, nu contează care, deja se face trierea bolnavilor de Covid. Acea alegere între viață și moarte de care ne temeam toți, care ne-a îngrozit când am auzit că se întâmpla astă-primăvară în Italia. Doar un pacient din șase are loc în spitalul doctoriței. Ce se întâmplă cu ceilalți?

S-a ajuns aici și nu prea se vorbește despre asta: medicii sunt nevoiți să-i lase pe unii să moară, încercând să-i salveze pe alții. „Între un bătrân și un tânăr l-aș alege pe cel tânăr să-l internez” a răspuns doctorița la întrebarea reporterului. Dacă întrebarea ar fi fost formulată mai precis, probabil și răspunsul ar fi fost mai clar, mai detaliat, în sensul că nu doar vârsta este criteriul de departajare pe etajul vieții. Desigur, un medic care are de făcut această alegere cumplită ține cont și de alte elemente: starea generală a pacientului, stadiul bolii (acută sau nu), evoluția bolii, istoricul medical, răspunsul la tratament etc.

N-aș vrea să fiu în pielea unui medic nevoit să aleagă între un pacient și altul, la fel cum nu vreau nici să fiu unul dintre pacienți. În calitatea mea de om trecut bine de 50 de ani, plin de comorbidități, mă aștept să fiu lăsat deoparte să agonizez pe un coridor, în favoarea unuia mai tânăr și mai sănătos, cu șanse mai mari de a supraviețui. Cât pot, mă păzesc să nu ajung acolo. Să nu mă infectez. Chiar și dacă aș face o formă neletală, tot așa împovăra sistemul și așa suprasolicitat, sistem care acum lasă pe dinafară suferinzii de alte boli. Așa că mă păzesc.

Paza de virus readuce discuția la masca atât de controversată. Nu spun că masca e un panaceu, că te ferește total și garantat de virus. Nu spun nici că sunt de acord cu impunerea măștii prin lege, cu obligativitatea generală, în orice mediu, așa cum au înțeles unii care au venit pe pagina mea de Facebook cu păreri deja formate, înainte de a citi ce am scris pe tema asta. Spun doar că asta este opțiunea mea și mă privește doar pe mine. Aș purta nu doar masca asta banală, ci un costum de atronaut, dacă s-ar putea, sau măcar unul din cele folosite de medicii infecționiști. Sunt conștient că nu te poți proteja total nici dacă te încui într-un seif. E un fel de joc de noroc în care bila se poate opri aleatoriu pe negru sau pe roșu, pe moarte sau pe viață. Rămâne speranța că poți influența cât de cât ruleta urmând sfaturile medicilor.

Din păcate, chiar corpul medical, de la care ar trebui să luăm lumină, are păreri împărțite, deși toți au jurat să apere viața și toți ar trebui să fie în consens cu asta. Unii spun ceva, alții altceva. Unii exagerează, alții bagatelizează. Unii se blindează în costumele lor impenetrabile, alții nu poartă nici mască. E de înțeles. Avem de a face cu un virus nou, încă misterios, mereu surprinzător. Se caută explicații, soluții. Nici medicii nu știu perfect ce au de făcut. Iar noi, nepricepuții, cu atât mai puțin. Ne uităm într-o parte și-n alta și nu știm exact ce să facem, nu îmbrățișăm cu hotărâre o soluție sau alta. Și nu în perfectă cunoștință de cauză. Urmez sfaturile medicilor care se confruntă zilnic cu boala. Ei sunt generalii acestui război. Când ne vor invada șobolanii, voi urma sfaturile băieților de la deratizare.

Ce e important de reținut e că, apărut spontan sau creat în laboratoare secrete, apoi împrăștiat cu avionul peste țări, virusul există, e prezent, agresiv și ucide sau îi mutilează pe supraviețuitori. Trebuie să fie războiul nostru cu virusul, nu să ne războim între noi. Să punem deoparte armele urii, ale aroganței, ale fanatismului, ale gică-contrismului, să ne unim contra acestui pericol. Da, e un pericol. Nu poți să zici că nu e periculos virusul pentru că în același timp mor mai mulți oameni de gripă. E ca și cum ai spune că bâta în cap nu e periculoasă fiindcă nu e așa letală precum cuțitul în inimă.

Nu sfătuiesc pe nimeni în niciun fel, că nu am autoritatea asta. Pot doar să spun, ca lucru de bun-simț, că nu e momentul eroismelor inutile. Dacă ești inconștient, dacă nu te temi de moarte, deși parcă văd că ți-ar tremura izmenele într-un război adevărat, cu arma în mână, dacă te simți invulnerabil în fața virusului, nu-i disprețui pe cei ce aleg să se protejeze. Nu e o rușine să iubești viața, nu e lașitate să te ferești de moarte. Ba îndrăznesc să spun că e o dovadă de prostie să nu faci așa. Când auziți vreun neînfricat de ăsta, vorbiți și cu cineva care a scăpat de la terapie intensivă.

Aleg să port mască și asta mă privește doar pe mine. Lăsați-mă să mă sufoc! Îmi place să stau cu creierul insuficient oxigenat. Opțiunea mea nu are nimic de-a face cu acțiunea autorităților.

Suntem pe cont propriu. Fiecare să facă după cum îl taie capul. Dacă va trăi, nu va câștiga nimic. Dacă va muri răpus de un nano-păduche, nu i se va ridica monument.

P-S: Cu cei 10.000 de euro primiti de la Soros pentru acest text îmi voi plăti o parte din datorii. Restul să mai aștepte.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!