Alex Savitescu nu va scrie pentru îngeri

Azi s-a stins, de tânăr, un prieten: Alex Savitescu, publicist și profesor de jurnalism la Universitatea din Iași, izvorul cu cea mai bună vână pentru presa românească. Odată, la o emisiune TV la care am participat amândoi, am aflat titulatura exactă a funcției lui: era șeful Departamentului de Românistică – Jurnalism, Științe ale comunicării și Literatură comparată – de la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“. A recitat cu ochii închiși denumirea uriașă, ca pe o poezie, cu un ton voit atoironic. I se dăduse această pălărie cu panaș strălucitor, dar el era un om modest ca o prispă de lut și nu voia s-o poarte pe stradă.

Nici nu știu exact câți ani avea, cred că 35. Vârsta i se părea ceva lipsit de importanță – așa cum cred toți tinerii –, de aceea a scris în profilul de Facebook că e născut la 27 martie 1905. Citez de pe Facebook pentru că acolo se manifesta mai mult prietenia noastră în vremurile acestea când o strângere de mână, caldă, adevărată, a devenit ceva extravagant.

Îmi pare rău că nu ne-am apropiat mai mult în viața cea pentru vii – părerea aceea de rău fără liman, când știi că nu se mai poate îndrepta nimic. Eu la București, el la Iași; iar de când am venit și eu în Iași, pentru câteva luni, el cu treaba lui, eu cu a mea. Dar în puținele dăți când ne-am întâlnit totuși am simțit vibrația prieteniei, am simțit că mă primește și că mă face și pe mine să mă deschid. Nu mulți au capacitatea asta de a-i face mai buni pe ceilalți. Alex era un soi rar de om, puteai să te scufunzi în el ca într-o apă limpede, cu totul, și nu ascundea nimic din tine, te lăsa mereu la vedere.

Văd acum că pe pagina lui se înșiră coroane de cuvinte patetice, cu like-uri izvorâte dintr-o bruscă generozitate, nu atât de mare ca până azi, când a murit. Am avut prilejul să lucrez cu câțiva studenți de-ai lui. Am înțeles de la ei că-l iubeau și că era un profesor bun. Și cred și eu, barosane, că ai fost un om bun și un profesor bun. Iată, niciunul dintre studenții tăi, care te plâng acum pe pagina de Facebook, unde râzi plin de viață lângă fetița ta, niciunul nu spune: „A plecat profesorul nostru iubit, s-a dus să scrie articole pentru îngeri“.

Infarct. Umblu prin fotografiile și prin filmulețele în care apărem împreună și-l văd peste tot luminos și bun. Avea jovialitatea în continuă revărsare a oamenilor grași. Și eu sunt gras. Râdeam de starea asta blestemată a noastră (nu-i zic defect, boală, nesocotință etc.), făceam glume unul pe seama altuia. De asta să fi murit? Nu cred că inima lui a stat fiindcă nu-i mai putea duce trupul masiv, ci poate pofta de viață. El avea o inimă mare, dar îi trebuia una și mai mare pentru cât voia să cuprindă într-însa. Studenții lui spun asta. O știu și eu. Deși mult mai tânăr, m-a încurajat în momentele mele de cădere scriind cuvinte frumoase despre mine, cu o generozitate pe care nu mulți confrați o au.

Cred că el însuși avea nevoie de încurajări. Am simțit mereu o tristețe grea ca o ghiulea sub zâmbetul lui nelipsit. Nu știți ce sincer și cât de tare pot râde doi oameni fundamental triști. Tristeții lui nu-i știu motivul. Nu l-am întrebat. M-am mulțumit să cred că îi folosea, că din acea apăsare lăuntrică ieșeau, ca vinul din teasc, rândurile acelea frumoase pe care le publica săptămânal în „Suplimentul de cultură“. Am avut discuția asta cu el, odată, după o cafea cu hohote de râs, și am stabilit împreună că de fiecare dată când vezi un om râzând trebuie să-l întrebi, dacă-ți pasă de el, de ce e trist, ce-l doare.

Acum e prea târziu să-l întreb: pe tine ce te durea, Alex?

Fără Alex Savitescu suntem mai puțini cu un ziarist, mai săraci cu un om.

Să-l plângem!

Iași, 16 septembrie 2014

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!