Am prieteni, caut prieten

A existat o vreme când, prin nu știu ce minune, reușeam să-mi fac o părere bună despre mine și să o păstrez măcar un timp nealterată. Dar de când am așa de mulți prieteni pe net, optimismul mi se năruie instantaneu. Grija lor e să-mi arate mereu că sunt un ratat. Prietenia de modă nouă, pe internet, este așadar o stare de continuă cădere în prăpastie sub privirea îngrijorată a amicilor.

În vremurile mai vechi, când prietenii se întâlneau față în față și discutau o chestiune, la capătul polemicii reieșea prin consens că albul e alb și negrul e negru. Uneori rămânea o disensiune amiabilă, nuanțată, în așteptarea argumentului suprem. Până atunci, prietenii rămâneau legați prin dezacord. Ceva ce aveau de rezolvat împreună.  Prietenia adevărată, calitatea polemicii, uzanța argumentului și a retoricii făceau ca rezultatul să fie clar sau măcar acceptat în diversitatea lui.

Acum, dacă eu scriu pe internet că laptele e alb, vine un prieten și spune că de fapt laptele are o ușoară irizație verzuie, de zer, după ce s-a tras grăsimea din el, iar albul perfect din sticla de la hipermarket e dat în mod conspiraționist de multinaționale prin diverse tehnologii de albire a laptelui verde. Cu ce scop? Cu scopul de a crește vânzările, evident, pentru că totul se învârte în jurul banilor. Cine ar cumpăra lapte original, ușor verzui? Ne-am dezobișnuit de asta. Așadar, sunt un idiot că nu știu culoarea laptelui. Las la o parte alte opinii, și ele motivate în felul lor, care atribuie laptelui alte culori. Concluzia ar fi aceeași: ignoranța mea.

Dacă fac o glumă cu bețivi, prietenii mei spun că m-am contaminat de la Răzvan Exarhu, pe la a cărui emisiune de la Rock FM mă mai duc. Spun asta nu pentru că eu n-aș fi băut la viața mea, să știu ce e aia o vodcă trasă de sete la 4 dimineața, în deschidere, și nici pentru că n-aș avea simțul umorului, ci pentru că ei sunt fani ai lui Exarhu și altă referință n-au. Vor să se știe pe cine admiră. Vor să-i bage Exarhu în seamă.

Dacă exprim o opinie politică, în virtutea faptului că pot să am și eu așa ceva, prietenii mei străvezii de pe net vor spune că ideile respective mi le-a băgat în cap doctorul Răzvan Constantinescu, aprigul combatant de la Iași, de a cărui prietenie mă bucur – o prietenie cu eczeme, dacă știți ce vreau să spun. Bineînțeles, din cauza acestei prietenii fug mulți amici de mine, îmi devin inamici.

Dacă spun că nu-mi place un film, o carte, o melodie, prietenii virtuali vor sări să-mi spună în cor că de fapt acelea sunt niște capodopere, iar eu sunt un tip obtuz, incapabil de a le percepe măreția. Și se vor strădui să mă facă să devin admiratorul a ceea ce nu-mi place. Fiindcă știu ei mai bine.

Prietenia pe net e un joc de biliard emoțional: oricum ai lovi o bilă, toate celelalte sunt atinse și fie sar peste mantă, fie se duc la locul lor, în găurile din colț, după ce întâi s-au ciocnit în toate combinațiile posibile până a sărit vopseaua de pe ele.

Dacă îl înjur pe Ixulescu, amicii vor spune că nu fac bine. Dacă îl laud pe același Ixulescu, alți amici vor spune că greșesc. Oricum aș da-o, nu-mi iese. Am mereu figura unui retardat care face totul anapoda.

Prietenii de pe net știu totul despre lume, despre lumea de dincolo, despre tine. Nu te poți opune cu niciun argument omniscienței lor.

Dacă am o problemă medicală, pot să mă adresez unui medic care a învățat 30 de ani despre problema mea și încă mai are dubii, nu-mi va spune mare lucru, va cere analize, chestii complicate, sau pot să mă adresez unui prieten care a citit două articole în tramvai și știe totul. Și nu se abține să arate că știe.

Dacă mă întâlnesc la o cafea cu prietenul Vasile, nenumărați prieteni de pe net vor sări ca arși că Vasile e securist, că e vândut lui Soros sau că e pesedist, sau liberal, că e așa și pe dincolo, iar ei, în semn de protest, etalându-și morala impecabilă, se vor dezice de mine. Sau Doamne ferește să-l invit pe Vasile să vorbească despre o carte de-a mea ori să scrie câteva cuvinte frumoase despre mine. Amicii ar fi gata să-mi dea foc ca să mă purific după atingerea ciumatului.

Prietenul Gică nu-l suportă pe Vasile. Dacă te duci la cafea cu Gică, urlă Vasile. Dacă te duci cu Vasile, face Gică spume. Și Gică și Vasile sunt, altminteri, fiecare în felul său, oameni admirabili. Doar că nu se suportă reciproc. De ce? Nu contează. Așa le-a venit lor și le e imposibil să dea înapoi.

Toată lumea are preferințe și antipatii pe net. Nu există dulcea adiere a indiferenței. Adică să nu te pască – și aici aș formula și altfel – grija de viața altuia atâta timp cât gesturile lui nu te afectează concret.

Prietenii sunt foarte atenți la mine, mai puțin la ei, și îmi spun cu cine să mă întâlnesc, cu cine să vorbesc, pe cine să iubesc, cu ce să mă îmbrac, ce localități și ce muzee să vizitez, ce cărți să citesc, ce să scriu, pe cine să atac și pe cine să laud. Prietenia nu mai e un sentiment care îi încarcă și îi înnobilează pe prieteni, ci a devenit o sfoară de care celălalt trage ca să te miște în acord cu preferințele lui.

Internetul a tras de pe oameni învelișul magic al iubirii, al empatiei, al devotamentului, acel strat magnetic care ne face să ne apropiem intim și substanțial unii de alții. A lăsat din noi doar scheletul orgoliului. Nu vreau să te strâng în brațe, să te simt aproape, vreau doar să-ți arăt cât sunt eu de bun, de deștept, de tare. Cel mai! Vreau să fii cum îmi place mie să fii, nu cum ești făcut să fii!

Orgoliu, furie, autism – asta aduce așa-zisa prietenie între oameni care n-au suferit împreună, n-au iubit împreună, n-au împărțit bucata de pâine sau același apus de soare superb, într-o seară când sufletele, înaripate de frumusețe, se ridică împreună la cer.

Prietenia adevărată, cea care te hrănește, e în altă parte. E în viața adevărată. Aici îmi caut prietenii – dar, vai, toți sunt plecați pe internet să se bage în seamă. Suntem tot mai mulți și mai singuri.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!