Bicicleta Leta m-a trezit dis-de-dimineață să merg la vot: cum stă ea legată de balustradă, nu trece unul pe scări să nu-i titileze punctul G al claxonului. În fiecare zi țipă Leta, dar atunci a țipat altfel, ca pentru votare.
La ieșirea din bloc, aceiași câini bolnavi, rămași fără păr, cu ochii astupați de bube groase și cu labele însângerate, carne vie. Nu se dau la om, dar au ei ce au cu bicicletele și, de câte ori mă văd, așa bolnavi cum sunt, încep să latre isteric, iar cei mai în putere se reped s-o muște pe Leta de cauciucuri.
De câini scapi ușor: te oprești, iar ei se retrag în culcușurile lor pline de căpușe și de propria lor carne putredă. Apoi mai faci un pas, ei mârâie, apoi încă unul, te oprești, încă un pas, și tot așa, încetișor, până ieși la limpeziș în bulevard, unde câinii sunt mai rari și parcă mai îngăduitori cu bicicliștii.
Cum am ieșit de pe teritoriul jigodiei, am pedalat pe Uverturii și am intrat pe strada Veteranilor, către școala unde votez de 10 ani. Leta a început să țipe din toate încheieturile la fiecare groapă din asfalt, strunindu-și spițele și împungând cu coarnele într-o parte și-n alta. Primele gropi le-a trecut ea cum le-a trecut, dar după civa metri s-a proptit cu roata din față în buza unei gropi și m-a aruncat nervoasă din șa, cât colo. Doi votanți matinali s-au pus pe râs rezemați de gard, să poată râde la maxim.
Gropi și pe stradă, și pe trotuar, dar bordurile erau nou-nouțe și chiar pe muchia ascuțită a unei borduri am căzut, cât pe ce să-mi rup fluierul piciorului; iar de mâna dreaptă m-a mușcat o groapă cu margini abrupte, tăioase ca un maxilar de rădașcă. Exact aceeași groapă în care am îndoit câteva spițe și anul trecut și care, pe vremea primarului dinainte, a avut tot mandatul o purtare absolut pașnică față de mine, cel puțin, nu știu cum s-a înrăit așa, deodată.
N-am mai putut pedala. Leta mi-a oferit ghidonul să mă sprijin și am țopăit într-un picior până la secția de votare. Bineînțeles, ca la toate liceele de cartier, care-și încurajează elevii să vină cu mașinile lor la ore, nici aici nu era un rastel pentru biciclete. S-o leg pe Leta de gard, nu m-a lăsat polițistul. Nici nu și-a asumat răspunderea dacă o lăsam nelegată. Mă trăgea ața să votez. Leta a simțit asta și s-a uitat la mine cu farul stins, speriată, ca una care mai fusese furată o dată la viața ei, chiar de lângă secția de poliție. Nu poți să lași o bicicletă nicăieri în oraș, nici măcar legată, că vin hoții și ți-o ridică. Dispar și copii, și mașini, și case, dar o bicicletă! N-am vrut să risc. Și, oricum, nu cred că aș fi putut urca și coborî pe scări cu un picior rănit sau să votez cu mâna umflată de la căzătură.
Am plecat înapoi acasă alignind de un picior, cu Leta pe lângă mine. A fost pentru prima oară când nu am votat. Leta, cu o aripă îndoită, mi-a înțeles gestul și a scarțâit solidar tot drumul până acasă. Acasă e doi pași mai încolo de la câinii ăia bolnavi, pe strada neasfaltată Aleșd, în municipiul București, sectorul 6.
(24 iulie 2008)
