Iubito, trupul tău e un sonet
pot să-l recit oricând pe dinafară –
în carnea lui, ca un cuţit concret,
înfig imaginaţia barbară.
Va fi mereu, ca şi întâia oară,
când şi-a deschis petalele încet,
deasupra mea un fel de stea polară
absenţa luminându-ţi-o discret.
Eşti şi nu eşti… Cămaşă de magnet
de-aş îmbrăca în fiecare seară,
tot n-aş putea în falsul menuet
să te atrag – şi dansul să ne doară.
Eu trupul ţi-l recit ca pe-un sonet.
Tu, ascultându-l, c-am murit să-ţi pară.
(După un vers de Costel Zăgan)
