Pescăruș în oglindă, cuțit de argint căzut deodată
din soare în apa tăiată adânc pe obraz,
înfige lumina amiezii în iaz –
Iubito, ce amiază ciudată!
E timpul răscopt, scrâșnește osia lumii, uscată;
lumina-i o coajă pe cer, solzii peștilor dizolvați
iau formă, deasupra, de nori.
Zei transparenți se topesc. Și, mirați,
ard ochii lor incolori.
Maxima puritate a morții, încremenire solară.
Amiază pe veci, fără fior de apus.
Atunci ți-am zărit trupul de aer, pe sus.
Atât de mult te-am dorit, s-a făcut seară!
