Întind aici lanțul nesfârșit al mutărilor mele ca să arăt că viața de ziarist nu e chiar atât de ușoară cum ar putea să le pară unora.
Am dormit prin gări când am ieșit din casa de copii. Și înainte, și după armată. Veșnic flămând, rupt în cur, nespălat. Eram tânăr, în mine ardea focul. Afară era comunism.
Pe urmă am stat la mama prietenului Ticuță Bojescu. La marginea Botoșaniului, într-o casă de lut, cu vie și cu o grădină plină cu zmeuri. Mamaia, cum îi ziceam, era epileptică și treaba mea era să-i pun o lingură de lemn între dinți când făcea crize și să chem Salvarea. Dimineața, în drum spre școala unde lucram, îi duceam căruciorul cu zmeură la piață. Când fiică-sa cea mică a divorțat și a revenit acasă, m-am reîntors în gară, după un an de huzur într-o casă de om.
Din gară, am ajuns în cartierul Bucovina. Eram prieten de la cenaclu cu poeta Despina Alexandru. Ea își părăsise bărbatul, pe Costel, plecând după altul, nimeni nu știa unde. Mai târziu am aflat că fugise la poetul Ion Conac, undeva prin Mehedinți, ca să-și potolească setea de literatură. Cum locul ei în casă rămăsese liber, m-am mutat eu la bărbat-su. Munceam cu el la siloz. Încărcam vagoane cu grâu pentru export într-o perioadă când pâinea era strict raționalizată și eu mâncam borșul cu biscuiți fiindcă nu aveam buletin de oraș, deci nici cartelă de pâine. Prindeam guguștiuci la siloz, cu o plasă de sârmă, câte un sac odată, făceam bișniță cu guguștiuci. Căpătam la schimb rachiu de bomboane, făcut în casă, cafea, țigări, ouă, brânză, îmbrăcăminte. Ne uitam la filme, pe casete video, până leșinam. Jucam scrabble cu prietenii de la cenaclu, ne îmbătam, scriam poezii. Totul a fost frumos până s-a întors Despina acasă, cu coada între picioare. Costel a iertat-o și a primit-o înapoi. A spălat-o un pic și era ca nouă. Am locuit toți trei într-o frumoasă armonie semiliterară până au reînceput bătăile între ei. Cu scaune, cu făcălețul, cu piciorul de la masă. Încercam să nu intervin, îmi vedeam liniștit de ale mele: ei își scoteau ochii, eu făceam mâncare și scriam poezii. Când se linișteau, le puneam masa și le citeam ce-am scris. La una dintre bătăi am fost prins la mijloc și m-am ales cu un taburet în cap; atunci i-am părăsit.
Am umblat o vreme din casă în casă, pe la prieteni, nu mai mult de câteva zile într-un loc, că mi-era teamă să nu nimeresc iar între soți.
În primăvara lui ’90 m-am mutat la Vasile Curcuță, alt prieten de la cenaclu. El și nevastă-sa lucrau la Melana, dar mai făceau și comerț cu rulmenți și bomfaiere în Polonia. Aveau doi copii, era cam înghesuială, dar eu puteam să ignor acest neajuns și să mă bucur fără nicio reținere de neașteptata lor prosperitate.
De la ei am plecat la o vecină, Lola Molie. Doamna Lola era muncitoare model, țesătoare la Integrata de In și Cânepă, și mamă bună pentru un drac de băiat, dar n-avea noroc în dragoste. Se convingea de acest trist adevăr o dată pe lună. Când m-am mutat eu la ea, într-o cameră nemobilată, stătea cu un măcelar care o bătea dimineața și seara ca pe șnițel. Dar ea era mulțumită așa fiindcă avea carne la fiecare masă. Carnea de vită făcea minuni – pusă pe vânătăi: nici n-apuca doamna Molie să mai ia o bătaie, că petele dispăreau.
M-am mutat la Pascal, contrabasist la Filarmonică. Era alcoolic. Îi plăteam o chirie simbolică și, în completare, trebuia să-l păzesc să nu se îmbete vinerea, înainte de concert.
După un an de concerte simfonice și jurnalism psihedelic, în vara lui 1991 m-am mutat în Iași, la socri, unde erau și nevastă-mea și fetița. În sfârșit, familia se reunise după aproape trei ani de căsătorie prin corespondență. Am descoperit însă că nu e bine să locuiești cu socrii. Au fost șapte ani de lecturi intense, reportaje din toată țara, interviuri cu scriitori în revista „Timpul“, trepidantă viață literară pe Bahlui, pescuit la Prut și agricultură. Dar și ani de strâns din dinți și de plâns pe după ușă. Ca în casa altuia.
Într-o dimineață am plecat de acasă, doar cu ce aveam pe mine, și nu m-am mai întors niciodată. Era la zi mare, 25 Octombrie, Ziua Armatei. În 1997. Aproape 3 luni am stat la prietenul meu Dan Lungu, în Iași. Stătea în Tătărași atunci, într-un apartament de la etajul patru, în care intra ploaia prin tavan. Îmi amintesc că într-o zi a venit tatăl lui de la Botoșani și toți trei, suflecându-ne mânecile, am turnat smoală pe acoperiș. În general eu eram cu bucătăria, mai ales fasolea cu cârnați îmi ieșea, citeam, scriam, mă uitam la filme. Mai stăteam și cu fetița, cu Ilinca.
La 30 de ani m-am mutat în București și am început viața de ziarist la un cotidian. La „Național“.
Câteva luni am stat la soră-mea mai mare, mamă de-a doua. Dar voiam să fiu de capul meu. Așa că m-am mutat în gazdă la o bătrână. Dimineață mi-am dus valiza acolo, la amiază am revenit și am băut un pahar de apă, seara mi-am luat valiza și am plecat plătind, corect, pentru o zi. Îmi trecuse mahmureala și observasem ce mizerie era la bătrâna aia în casă, nu se putea locui acolo.
Am ajuns la o vecină de-le soră-mii, pe la Piața Gorjului. Era în divorț și, cât nu fuseră împărțite bunurile, apartamentul era liber. Din nefericire pentru mine, Justiția a avut unul dintre rarele accese de celeritate și a judecat divorțul vecinei până să apuc eu să mă acomodez. Tinerii divorțați au vândut apartamentul și au împărțit banii, afacere din care eu am rămas iar pe drumuri.
Am închiriat o garsonieră în Dristor, într-un bloc plin de locatari clandestini. Poliția făcea mereu razii și rar scăpam fără amendă pentru lipsa vizei de flotant. Garsoniera avea o bucătărie în care nu mai încăpeam și eu pe lângă aragaz. Găteam stând în cameră, cu mâinile întinse în bucătărie. Când te așezai pe veceu, trebuia să întinzi picioarele în cameră. Camera avea o masă cu trei picioare și un pat mic, de o persoană, respectiv o persoană mai micuță, ce ar fi încăput într-un crac al pantalonilor mei. De aceea dormeam pe jos, pe o saltea de burete. Vorba vine că dormeam, că nu puteam închide ochii din cauza gândacilor care veneau de peste tot. Fojgăiala lor neobosită îmi dădea insomnii și mâncărimi insuportabile.
După aproape un an de singurătate și sărăcie cu lustru, mi-am adus nevasta și fetița în București, așa că a trebuit să mă mut într-o locuință cât de cât decentă. Cu salariul de la ziar nu-mi permiteam să închiriez un apartament, nici măcar o garsonieră mai de Doamne-ajută. S-a oferit colega mea Dana Achim să mă primească într-o garsonieră de-a ei de pe strada Virtuții. Ea mai avea o casă în Piața Romană, primită de la Primărie, cum primiseră mulți colegi de-ai mei, descurcăreți. Chiria era ca-ntre colegi și prieteni, cam cât un pachet de țigări. La banii ăștia, aveam mereu sub geam fete cu fuste scurte și ruj până la urechi. Pe strada Virtuții înflorea pe atunci, oximoronic, industria prostituției.
După două luni Dana s-a îndrăgostit de un american și a plecat cu el în America sau în Asia, n-am mai văzut-o niciodată de atunci. A vândut garsoniera. Din nou eram cu valiza în mână, cu copilul în brațe și cu nevasta alături, cu cealaltă valiză.
Am ajuns pe Mohorului, la nea Mircea, vecin de-al soră-mii. Șapte ani am stat acolo, într-o garsonieră ce părea tot mai mică de la un an la altul. Încă nu îmi permiteam să închieriez un apartament. Chiria la două camere era de cel puțin 150 de dolari, adică mai mult decât luam eu de la „Național“. Când băieții lui nea Mircea s-au făcut mari și le-a venit vremea să înceapă cu drogurile, proprietarul a vândut garsoniera în care stăteam eu ca să-și facă o casă la țară, departe de tentația fericirii injectabile.
Am sărit două străzi și, în sfârșit, m-am mutat într-un apartament. La coana Mița, pe la Piața Gorjului. Plecasem de la „Național“ la „Jurnalul Național“, apoi la „Cotidianul“, și de-acum îmi permiteam să plătesc chiria pentru două camere, chiar îmi mai rămâneau bani, am început să mănânc și altceva în afară de cartofi. Fata crescuse, era la liceu, avea nevoie de un spațiu al ei tot atât de mult cât aveam și eu nevoie de un spațiu al meu. Dar doamna Mița, proprietara, mi-a dublat chiria după câteva luni. Era o strategie murdară a proprietarilor: te momeau cu o chirie mică și ți-o măreau când ți-era lumea mai dragă. Am plătit, ce era să fac?, și am reintrodus cartofii în alimentația zilnică.
Era bine la Mița, chiar așa, cu chiria pân’ la cer. Chiar și cu vizitele ei neanunțate. Mă trezeam cu ea în casă în cele mai nepotrivite momente: venea să-și inspecteze proprietatea. Din nou dragostea m-a lăsat pe drumuri. Dragostea altora. Fata Miței se mărita și voia să se mute în apartament. Știam că era păstrat pentru ea, dar speram să nu-i vină atât de repede cheful de măritiș. Degeaba m-am chinuit să-i bag în cap că nu-i bună de nimic instituția căsătoriei și că trebuie s-o evite, că bărbații sunt bețivi și porci, n-a vrut să asculte. Și-a pus pirostriile, iar eu am plecat.
Am ajuns pe Apusului, la marginea vestică a orașului, cu o chirie cât trei sferturi din salariu. 400 de euro pe un apartament ceuașist cu două camere, nemobilat. Mare, ce-i drept, și cu îmbunătățiri, modern, curat. Farmacie, nu alta. Farmacista mai lipsea. Era la apogeul demenței imobiliare care transformase sordidele periferii ale Bucureștiului în cartiere de lux. Doar la preț, nu neapărat și la înfățișare. Exista credința generală că nu doar Banca Națională, dar și chiriașii tipăreau bani și puteau plăti oricât pentru a dormi între patru pereți de beton făcuți de Ceaușescu. Am început să fac niște filmulețe numite generic „Momente și spițe“ și să le public pe site-ul ziarului „Cotidianului“, pe lângă reportaje. Asta mi-a adus un spor la salariu, așa că rezistam fără prea mare efort la asaltul prețurilor, nu mă mai puteam plânge de nimic.
Dar iată că a venit criza, salariile au scăzut și, odată cu ele, și febra imobiliară. Însă doamna Gabi, proprietara, nu voia să înțeleagă asta. Rămăsese gravidă în timpul boomului economic și acum, în criză, voia să îi asigure copilului nenăscut un viitor stabil din chiria căpătată de la mine. Tot dragostea (a ei) m-a obligat și de data asta să mă mut.
Am aterizat în apropiere de Gara de Nord, pe Costache Bălăcescu, într-o căsoaie interbelică măcinată de igrasii istorice, dar încă solidă. Cu o curticică betonată în spate, unde am ars multă faună pe grătar cu toată gașca de la „Cotidianul“, cu amici din țară veniți în vizită: coborau în gară, întâi și-ntâi treceau pe la mine. Și stăteau până uitau de unde au venit.
M-am mutat la gară cu tot calabalâcul. Un camion. În urmă cu paișpe ani sosisem în București cu o gentuță pe umăr, iar acum aveam cam tot ce-i trebuie unui om în casă. Agoniseala mea, nu de-o viață, cum ar spune colegii ziariști, ci din ultimii cinci-șase ani, când am avut un salariu decent și am făcut și economii substanțiale tăind tutunul și alcoolul din lista de plăceri ale vieții.
Înțelegerea cu proprietarul a fost să îmi închirieze pe termen lung. Poate pentru că era bătrân, pentru el termen lung a însemnat zece luni. M-a anunțat că trebuie să eliberez casa, că o vinde. Împrumutasem bani să aranjez totul după gustul meu; nici nu apucasem să achit creditul și trebuia deja să mă mut. A câta oară?
Preavizul l-am primit la sfârșitul lui august. Abia pe la începutul lui decembrie proprietarul a găsit cumpărător. Au bătut bătut palma. Am fost rugat, dar suna ca o somație, să eliberez casa până la Crăciun. E bine, pentru că îmi plăcea să mă mut din casă la marile sărbători, atât laice, cât și creștine. Așa că voi prinde Crăciunul lui 2011 în casă nouă. Chiar nou-nouță, mirosind încă a a var. Un apartament modest în Bragadiru. Al meu. L-am cumpărat cu un credit Prima Casă 4, cu avansul plătit din bani împrumutați de la prieteni. Și tot de prieteni îndrumat. Aveam 200 de lei – toți banii – când am început alergătura pentru credit. Voi plăti rate, dacă voi avea de unde și dacă voi trăi atât, până la 70 de ani.
După o viață de umblat din casă în casă, inclusiv prin casa de copii, simțul proprietății mi s-a atrofiat. Nu simt o mare bucurie că am, în sfârșit, un loc al meu. În schimb, mă încearcă o tristețe difuză la gândul că m-am mutat pentru ultima oară.
Varianta integrală a textului se găsește în volumul STRĂLUCITOR (cu autograf).
22 decembrie 2011, București
1 comments
Impresionant